Condamnați

51. Sentimentele din trecut

Când deschid ușor ușa, mai întâi privesc sceptic în toate părțile, căci era prea liniște. Apoi aud o voce bărbătească și niște sunete, semn că cineva cobora scările.

- Jace, crezi că Mariei îi mai plac orhideele?

Simt un fior de-a lungul măduvei când aud acea voce și pășesc confuză în casă. Când dau ochii cu deținătorul ei, timpul se oprește în loc.

Și am parte de surpriza vieții mele.

De parcă nu aș fi trecut de nenumărate ori prin situații șocante, gata să îmi provoace un infarct, însuși Oliver Lachowski în carne și oase stă la baza scărilor cu o orhidee albastră în mână stângă, cea dreaptă fiind sprijinită de suportul perfuziei pe care o căra după el, în timp ce fața sa frumoasă și slăbită mă privea de parcă stătea față în față cu o statuie; același sentiment ca și al meu, de altfel.

Nu știu când ochii mi se umplu de lacrimi sau când pielea îmi ia foc, dar îmi așez palma pe piept și fac mari eforturi să duc aerul la plămâni, prin respirații grele și dureroase. Picioarele îmi tremură de parcă sunt făcute din gelatină - tremur sporit și de frigul de afară. Mă simțeam de parcă aveam Parkinson, căci toată tremuram, din cap și până în picioare.

Dacă să respir îmi era greu, atunci să mă dezmeticesc era imposibil. Aveam impresia că mi se făcea o farsă și nu știam dacă e plăcută sau nu. Singurul organ care îmi funcționa în condiții normale era inima, dar și ea bătea nebunește și nu putea face față sângelui ce îmi circula abundent prin vede, gata să dea pe dinafară.

Oliver era în fața mea.

Nu era în comă, nu era mort.

Era viu, respira și mă privea.

Îmbrăcat într-o pereche de pantaloni de trening și un tricou alb Adidas, cu șlapi în picioare, își păstrase eterna frumusețe și perfecțiune, în ciuda faptului că era mai palid ca oricând.

Mă simțeam de parcă toate minunile lumii au auzit de mine și s-au decis să mă ajute, așa că l-au vindecat pe Oliver, poate de aceea am o mică speranță absurdă ca Jace să nu mai fie orb, căci totul era peste puterea înțelegerii mele.

Dar nu, Jace intră în hol încă ghidându-se cu bastonul său metalic și sprijinindu-se întruna de pereți.

Am făcut multe rele la viața mea, care nu pot fi iertate nici dacă m-aș spovedi până la moarte, dar am primit mai multe fericiri decât meritam. Claire și Katia, prieteni noi, amintiri de neuitat, Harry, Oliver... viața mea, în principiu. Viața mea, care oricât de devastată ar fi, rămâne a mea și e unică, dar mai ales efemeră.

Și faptul că îl văd acum pe Oliver în picioare, nu într-un pat de spital, așa cum mă așteptam, mă face să îmi dau seama că cineva acolo sus mă iubește.

Poate mama și tata, micuțul Lucas, al cărui râset nu l-am putut auzi, poate părinții mei biologici, poate Dumnezeu...

Înghit nodul imens din gât ce prevestea și mai multe lacrimi și suspine și clipesc de mai multe ori ca să înlătur pojghița de apă dulce de pe retină.

- Cum de...? încep în glas șoptit, dar îmi pierd imediat cuvintele care și așa nu își aveau rostul; expresia feței mele adresa orice întrebare.

Oliver își revine și el din transă și se sprijină de balustrada de lemn, lăsând orhideea frumoasă din mână lui să îi cadă la picioare. Apoi îl văd zâmbind pe Jace în colțul gurii și deja îmi dau seama că el e cel care o să mă lămurească cât de cât.

- Ei bine, heh, asta trebuia să fie o surpriză, și ar fi fost dacă ne ziceai din timp că vii astăzi.

- Când te-ai trezit? De ce nu m-ați sunat? întreb privindu-i pe rând.