Condamnați

42. Clacaje

- Bine, stiu ca ati citit cu totii regulile, dar o sa le citesc din nou. Suntem aici, in Finlanda, la numai un pas distanta de ceea ce urmeaza sa se intample. Totul trebuie sa iasa perfect, Liam intra in camera de hotel in care ne-am strans cu totii si ne flutura in fata acea hartie cu care ne-am batut capul in ultimele doua zile.

Daca sunt speriata? Da, cu siguranta sunt. Si nu numai pentru ca am o presimitire ca nu totul o sa iasa bine, ci si pentru ca pur si simplu petrecerea asta nu o sa fie una normala. In dimineata asta am ajuns in Finlanda, si ne-am cazat la un hotel nu tocmai luxurios, ci unul potrivit, pentru a nu atrage atentia. Ne-am luat fiecare cate o camera, insa eu am ales sa stau cu Melinda. Am vorbit si ne-am pregatit in tot timpul asta, ea fiind cu mult mai stresata decat mine, plus ca nu a mai luat parte la asa ceva.

Greg a ramas acasa cu copiii, cu Jace si cu ceilalti bodyguarzi. Ne-au transmis tot binele din lume si nu pot face nimic altceva decat sa sper ca acel bine o sa se intample.

Inainte de a pleca din Londra, am trecut pe la spital, si nu pentru vreo analiza sau ceva de genul, ci l-am vizitat pe Oliver. Mai are putin si face aproape trei luni de coma, si tot nu are de gand sa se trezeasca. Am ingenuncheat langa patul lui si i-am privit chipul frumos, povestindu-i absolut tot ce s-a întâmplat de cand e inconstient. I-am spus despre cat de cuminte e Claire si ca e o minunatie de copil si i-ar fi facut mare placere sa o cunoasca. In mod evident, principalul subiect al monologului meu a fost Katia. I-am spus ca daca micuta noastra fetita ar fi vorbit rusa, atunci ar fi dat toti baietii pe spate. Si nu numai prin asta, ci si prin frumusetea ei atat de rara si de... fara cuvinte.

Nu stiu cat am stat acolo, poate o ora sau o ora si ceva, dar stiu sigur ca am plans si era sa fiu sedata din cauza tipetelor mele de jale. Nu mai rezistam. Nu mai rezistam mult fara el si simteam ca o sa explodez daca nu deschidea in secunda aia. Eram pur si simplu o catastrofa a naturii din cauza a tot ceea ce s-a intamplat in ultimul timp. Coma lui, orbirea lui Jace, cearta cu Harry, faptul ca eu aveam leucemie... Toate erau atat de dureroase pentru mine, incat simteam ca nu le mai puteam face fata. De-asta am de gand sa tratez totul serios in noaptea asta, sa nu ma las pacalita si sa sper ca totul o sa se termine bine, ca Josip o sa imi dea sangele de care am nevoie fara mare tam-tam, iar apoi ma jur pe tot ce am mai sfant ca o sa dau uitarii cursele, petrecerile, alcoolul, iubirea, masinile, armele, mafia si tot ce tine de factorii care au dus la distrugerea mea pe interior. Aveam de gand sa duc cu adevarat o viata normala, indiferent de ce se va intampla acum.

Trebuie... trebuie ca totul sa ia sfarsit. Si daca la capatul povestii asteia Harry nu o sa fie prezent, nu am de gand sa fac nimic pentru a repara firul narativ. Simplu de gandit, greu de intocmit. Nu o sa pot sa renunt la Harry nici in ruptul capului. Am nevoie de el acum si intotdeauna.

Purtam o pereche de pantaloni scurti de blugi, un fel de bustiera decoltata si neagra ce abia ajungea in zona buricului, bocanci negri de piele, multe bratari si posibil cel mai strident machiaj pe care l-am purtat vreodata. Aveam de gand sa iau o peruca blonda si lunga, dar a suferit un accident putin cam intenționat provocat de mine in avion, iar acum era doar un mic morman de cenusa.

Nu e vina mea ca ma cuprinsesera toate amintirile din senin, si se prea poate ca ea sa fi fost fix langa mine si sa ii dau foc cu chibritul, sa privesc cum arde incetul cu incetul in mainile mele. Parca eram posedata de un demon vrajit de foc in momentul ala.

Asa ca a trebuit sa trecem la urmatorul plan, si ultimul, de altfel. O peruca scurta, albastra si roza. Arata oribil, dar intr-o oarecare masura ma prinde foarte bine.

In toate cele cateva ore ale zborului, am stat inchisa in cabina mea si mi-am repetat de o gramada de ori planul, atat in minte, cat si cu voce tare. In acel timp, ceilalti dormeau, se uitau la televizor sau mancau. Pareau mai putin stresati decat mine, dar ei nu stiau ca la interior ardeam din cauza anxietatii si acelei presimtiri ce pur si simplu scotea toata viata din mine.