Condamnați

31. Între viață și moarte

Se spune ca cel mai mare dusman al omului e timpul.

El nu ne iarta niciodata, nu asteapta dupa noi si nu ne ofera mila. Timpul e pretios, o comoara rara de diamante, ce apare o data la zeci de mii de ani. Nu se mai intoarce niciodata sa se revanseze, sa ne lase sa indreptam lucrurile pe care le-am facut intr-un mod gresit, sa ne lase sa ne cerem iertare. Iertarea e ceva la fel de scump, dar pretul ei se cantareste dupa felul in care facem acele lucruri magice care sa dovedeasca intr-adevar ca ne pare foarte rau.

Timpul poate aduce vremuri bune sau vremuri rele.

Dar oricum ar fi ele, trebuie sa le traim la maxim. Candva o sa regretam ca nu i-am acordat prea multa atentie.

Oamenii spun ca cel mai mare dusman e timpul.

Dar moartea? De ce nu vorbeste nimeni de moarte? Moartea e cea de care trebuie sa ne temem cu adevarat. Ne temem cu adevarat de ea atunci cand nu am petrecut timpul cum trebuie.

De asemenea, se spune ca timpul vindeca tot, dar nu si moartea. Ea reprezinta sfarsitul existentei trupului nostru pe pamant, dar nu si a sufletului.

Intotdeauna mi-a fost frica de moarte. Nu pentru ca eu as muri, ci pentru ca in urma decesului meu, poate ca ar fi existat persoane care sa fie devastate pentru ca eu nu as mai fi, persoane care ma iubeau si imi doreau tot binele. Nu m-as ierta niciodata daca le-as vedea suferind dupa mine.

Tata a murit, mama a murit, bunicii mei au murit, fratele meu a murit. M-au lasat singura, sa fac fata durerii pe care mi-au provocat-o.

M-am vindecat cu ajutorul timpului. Ii iubeam si o sa ii iubesc nespus de mult pentru clipele petrecute impreuna, pentru toate acele momente in care mi-au fost alaturi.

Dar moartea unei persoane care mi-a aratat o noua cale, care m-a invatat cum sa iubesc cu adevarat, care mi-a aratat o alta fata a lumii-moartea acelei persoane nu se va vindeca nici macar cu trecerea a milioane de ani lumina.

Ochii mei ce ma ustura privesc inlacrimati si neputinciosi spre locul unde iubirea vietii mele sta nemiscata pe asfaltul ud si rece de la picaturile de ploaie. Ethan avea degetele imbarligate in parul sau auriu si urla din toti plamanii, sunetele sale strigatoare la cer facandu-mi suspinele sa se inece intre ele si sa imi faca buzele sa tremure dureros. Ethan cade in genunchi langa trupul fratelui sau, plangand si strigandu-i inutil numele. Corpul meu tremura, vibreaza, si nu din cauza aerului racoros de vara ce pare brusc tomnatic sau din cauza ploii care cade sloboda din cerul intunecat, ci din cauza a ceea ce tocmai s-a intamplat. Nu sunt capabila sa mai scot alte sunete in afara de cateva suspine, lacrimile si strigatele mi-au secat toata puterea si speranta. Degetele mele tremuratoare tin strans mana lui Liam, picioarele nu mi se mai zbat, inima nu imi mai bate si nu mai pompeaza sange spre restul corpului meu. Nu mai am aer, si nici nu am nevoie de el. Nu am nevoie sa respir atata timp cat nici Harry nu mai respira. Am nevoie doar sa stiu ca asta e un vis, un cosmar, ceva ireal, ce nu a avut si nu va avea loc.

Insa gandurile imi sunt inselate cand un fulger despica cerul si o picatura rece de ploaie isi face loc pe sub materialul uniformei mele de spital, prelingandu-se pana la locul in care inima mea se afla. Plamanii mei lasa un urlet devastator cand acea picatura trezeste in mine toate sentimentele pe care i le-am purtat si o sa i le port lui Harry. Corpul meu incepe sa protesteze contra stransorii lui Liam-care continua sa ma traga plangand in directia opusa lui.

- Harry! Ii urlu numele intr-un glas nearmonios si ridicat, aruncandu-mi ochii pe trupul sau, care inca nu se misca. Harry, trezeste-te, iubitule! Mai incerc inca o data. Da-mi drumul, Liam, trebuie sa ma duc la Harry!

Ii tip in fata, si intr-o clipa de neatentie, reusesc sa scap din bratele sale puternice. Cad in fund pe pamant, insa nu acord nicio clipa durerii ce mi-a pornit prin toti muschii si ma sprijin de maini, ridicandu-ma din nou in picioare.