Condamnați

50. Înapoi în Franța

Simt cum îmi dârdâie și cel mai mic fir de păr de pe corp și tare nebună sunt pentru că nu ies din apă. Ba mai mult, simt că îmi place și într-o oarecare măsură mă liniștește. Asta poate pentru că sângele nu îmi mai circula în mod normal și frigul îmi inunda mintea. O singură secundă ezit, apoi mă las să intru în apă cu tot corpul și tresar speriată când apa bocnă îmi pătrunde până și în urechi. Părul mi se udă fleașcă și cele mai sensibile porțiuni ale feței, buzele, înghețată de parcă ar fi în Antarctica.

Aș vrea să îmi deschid ochii, însă niciodată nu am putut face asta, și chiar dacă s-ar întâmpla o minune care să îmi dezlipească pleoapele, tot nu aș vedea nimic.

E întuneric.

Mă simt bine aici, fiindcă nu mai ud muzica infernală, țipetele extaziate sau huruitul motoarelor. Îmi aud doar vocea interioară și inima care bătea rar, dar puternic.

Mă aud cum plâng după toate acele suflete care și-au dat viața pentru mine, care au murit înainte să guste din frumusețea existenței noastre.

Și plâng după acea Maria care obișnuiam să fiu.

Îmi e dor de ea.

Ce mă mai desparte de a nu mă mai ridica niciodată la suprafață?

Poate cei doi copii pe care i-am lăsat la hotel.

Da, pentru ei trăiesc.

Mai am multe războaie de terminat înainte de a face pasul ăsta prostesc. Și tocmai din cauza lipsei de aer voiam să mă ridic la suprafață, dar se pare că cineva mi-o ia înainte. Simt două mâini puternice cum mă prind de brațe și imediat intru în contact cu aerul. Încep să tușesc, fiindcă fusesem luată prin surprindere și îmi deschisesem gura, apoi îmi duc mâinile peste toată fața și înlătur apa. Mă bucur că nu mă machiasem deloc, altfel mă usturau ochii. Și aud din nou muzica, doar că la un volum scăzut.

Aud agitație.

Privesc buimacă în jurul meu, observând câteva chipuri cunoscute cum mă priveau mirați. Apoi îmi întorc privirea spre cel care m-a scos, însă îmi era străin și nu puteam spune că l-am văzut vreodată în viața mea. Mă privea cu sprâncenele încruntate și respira rapid; avea părul blond închis și ochi negri, maxilarul bine definit și un pierce micuț și simplu în nara stângă. Aș fi salivat după el dacă nu aș fi intrat în contact cu atâția bărbați, încât am și început să mă plictisesc de rasa masculină.

- Ești bine? spune vizibil îngrijorat.

Mă dezmeticesc și încep să scutur cu palmele micile impurități care s-au depus pe pielea mea, fără să întrerup însă contactul vizual.

- Ce dracului a fost în gândul tău să mă scoți în halul ăla? strig enervată și îl ocolesc, mergând cu greu spre mal, cu toți cei de acolo pe urmele mele.

- Nu e destul de clar? zice pe același ton. Erai scufundată în apă și toți au strigat că te îneci!

- Și tu ce ești? Salvamar? întreb ironică.

- Nu.

- Atunci nu trebuia să mă scoți de acolo, fiindcă nu voiam să mă sinucid. Nu eu!

- Adevărat? Dar cine ești tu?

De îndată ce sunt cu picioarele pe pământ uscat, mă întorc spre el și îl privesc de jos; era destul de înalt.

Oscilez între a-i spune adevărul sau minciuna. Dacă nu știe cine sunt, atunci nu reprezintă o problemă. Și chiar dacă ar fi, nu ar conta.