Condamnați

40. "Bine"

- Trezește-te, Fecioara Maria!

Aud o voce groasa tipand in urechea mea, si din instinct cred ca imi deschid robotic ochii, incet totusi, caci dintr-un motiv necunoscut mie ma dureau foarte tare. Cand pleoapele mele se obisnuiesc cu lumina orbitoare, nu mare imi e mirarea sa ii vad chipul incruntat al lui Ethan la numai cativa centimetri de al meu.

Fara sa ii zic ceva, imi asez ambele maini pe umerii sai si il imping de langa mine, ridicandu-ma imediat in sezut.

- Wo-ho! Mai usor, imi zice acesta si isi asaza mana pe spatele-mi amortit.

- Ce s-a intamplat? Il intreb nedumerita, fiindca nu tin minte sa fi adormit.

- Ma intrebi pe mine ce s-a intamplat? Eu ar trebui sa te intreb ce ti s-a intamplat. Ai lesinat de indata ce ai pus fundul pe pat. Incep sa cred din ce in ce mai mult ca tu ai leucemie.

- Deci, nu credeai ca am leucemie?

- Nu, dar apoi mi-am amintit si ca atunci cand te-am luat in club, cand te pieptanai, iti cadea parul si...

Isi opreste cuvintele cand vede ca deja nu il mai ascultam, ci imi mutam privirea roata, ramanand nedumerita cand vad ca ne aflam in aceeasi incapere in care intrasem inainte sa ne luam la bataie cu cei doi necunoscuti. Cei doi necunoscuti? Deja nu mai erau aici, intinsi pe podea, cum ii lasasem. Nici acele cateva picaturi de sange nu mai existau nici macar pe dulap. Nici mainile mele nu mai erau rosiatice. Dormisem cumva decenii intregi si intrasem intr-o lume paralela? Mai bine spus, lesinasem, dar de ce? Singura data cand am lesinat din cauza șocului a fost atunci cand l-am revazut pe Dylan, dar in rest, deloc.

- Unde sunt cadavrele? Il intreb si vreau sa ma pun pe picioare, dar renunt cand o ameteala acuta ma cuprinde imediat.

- Le-am aruncat in lac. Nu le puteam lasa aici, imi zice serios.

- Ce?! Socul e prezent in glasul meu. De ce ai face asta? Hotelul sigur are un subsol in care nici macar soarecii nu mai intra.

- Stiu, desteapto. Doar gandeste-te, poate ca e asta un loc uitat pana si de Dumnezeu, dar daca dintr-o pura intamplare intra niste oameni aici, poate chiar si politia, si vedeau cadavrele? Nu ma interesa asta, nu era nicio problemă daca nu aveau amprentele noastre pe ei. O sa se descompună de tot in apa si nu o sa mai fie nici urma de Ethan Styles si Maria Wilde pe trupurile lor neinsufletite. Gandeste si tu mai logic, spune si ma loveste cu degetul in cap.

- Oh, scuza-ma ca abia m-am trezit! Ii zic enervata. De cat timp sunt inconstienta? Sper ca ceilalti nu s-au trezit.

- Nu, nu s-au trezit. Nu se aude nimic si m-am dus si aproape de corturi ca sa ma asigur. Dorm dusi. Probabil ca ai lesinat de vreo douazeci de minute. Chiar ar trebui sa plecam de aici, sa te ducem cât mai repede la un spital.

- Nu-ti face griji, nu mor eu asa usor. O sa imi iau pastilele si o sa imi treaca, ii zic si ma ridic in picioare, sprijinindu-ma de el cateva secunde.

Ma conduce catre iesire, si pasim cu grija pe scari, pana cand ajungem din nou afara, sub caldura soarelui. Ethan incearca sa inchida usa cat mai silentios posibil, apoi face in asa fel încât sa para ca nici macar nu ar fi fost atinsa. Mergem cu pasi ca de furnica spre masini, parca vrand ca nici macar sa nu ajungem acolo. Acum e mai cald ca ziua trecuta, si abia astept sa se trezeasca toti si sa facem diverse chestii, fiindca am venit aici sa ne distram, mai ales pentru ziua Melindei, care-la naiba-este chiar azi. Poate ca toanele lui Harry au trecut si nu mai este suparat pe mine.

- Auzi? Ethan pertuba din nou linistea diminetii.

- Aud.

- De unde stiai ce a spus tipul ala? Chiar l-ai inteles?