Condamnați

44. Chiar te-am pocnit

Mormai nemultumit cand simt telefonul vibrand langa capul meu. Abia imi pot deschide ochii, de parca erau lipiti cu super glue, insa de fapt pleoapele se contopisera cu ajutorul catorva lacrimi pe care se pare ca le scapasem in timpul somnului. Intunericul ma invaluie imediat, iar telefonul nu se opreste. Abia pot sa ma intorc pe o parte si cu greu mana mea al gaseste printre asternuturile transpirate. Ceasul electronic de pe noptiera arata ca e ora trei dimineata, scris cu cifre mari si verzi, parca vrand sa imi faca in ciuda. Ochii mei incetosati incearca sa descifreze numarul apelantului, ceea ce face ca timpul pana sa raspund sa creasca. Oftez exasperat, pentru ca e prima noapte in care am putut sa dorm mai mult de o ora, dar și pentru ce e naibii trei dimineata si sunt destul de sigur ca i-am avertizat pe toti sa nu ma deranjeze la astfel de ore tarzii. Sau mai bine zis prea de dimineața.

Ceata dispare.

Imi mijesc ochii si imi incrunt confuz sprancenele cand citesc cele noua litere si la sfarsitul lor un emoticon sub forma unei inimi de cristal.

Plăsturel💙.

Dureaza cateva secunde pana cand sa imi dau seama cine ma suna de fapt, pentu ca nu tin minte sa fi trecut pe cineva, o fata in felul asta in agenda mea, iar cand realizarea ma izbeste din plin, ma crispez si inspir prelung.

E deja a treia oara cand suna si eu tot ma aflu intr-o stare de soc.
Doi ani.

Au trecut mai bine de doi ani, timp n care nu am mai auzit nimic de ea si nu am mai simtit-o in locul liber de langa mine, loc pe care obisnuia sa il ocupe in fiecare seara. Si cu toate ca ochii mei privesc pierduti si ma gandesc la clipele placute, degetul meu mare apasa instinctiv butonul verde si duc telefonul la ureche.

Tac si ascult.

Nu se aude nimic altceva in afara de cantecul unor greieri, care mai mult ca sigur stau imbatati pe la fereastra mea. Apoi cateva respiratii adanci ma fac si pe mine sa eliberez aerul pe care il tineam de secunde bune in plamani. Am un scurt moment in care vreau sa ii inchid, pentru ca mai mult ca sigur trecusera vreo doua minute de cand niciunul dintre noi nu vorbise, ci doar ascultam respiratiile ei si ea pe ale mele. Tacerea mormantala e prea lunga si dureroasa. Risc sa cedez. Sunt pe punctul de a lua telefonul de la ureche. Degetele mele strang mobilul si se indeparteaza cativa centimetri.

Ma opresc.

- Harry?

Si in momentul in care vocea ei imi pronunta numele, strang din dinti si inghit imensul nod ce mi se suise in gat, stiind mult prea bine ca aduce odata cu el lacrimi.

E prea dureros.

Si oh, Dumnezeule, cat de mult mi-a lipsit sa ii aud glasul bland, acele gafaieli pe care mereu le producea cand era in preajma mea. Imi e dor de chipul ei angelic, de zambetul copilaresc si rasul cristalin, care intotdeauna imi faceau inima sa tresara.

Dumnezeule, imi lipseste al dracului de mult.

In cele din urma, ma ridic in fund si ma sprijin de mormanul de perne din spatele meu. Inca respira sacadat si astepta sa spun ceva. Vreau sa aprind lumina, dar ma opresc de parca imi era frica sa imi vad reflexia fetei in oglinda din fata patului.

- Maria.

Numele ei imi paraseste buzele alaturi de un oftat pe care as fi vrut sa il retin. Sunt curios de ce ma suna, ne spuseseram ca o sa facem asta numai in situatii de urgenta. Iar e liniste, asta pana cand decid sa-mi satisfac intrebarile.

- Stii, unii oameni mai dorm la ora asta, ii spun.

Urmeaza un moment in care pare sa-si ia telefonul de la ureche si sa priveasca ceasul.