Condamnați

3. Sentimente maternale

Maria's P.O.V

— Și de unde știu dacă iubesc o persoană, tati? îmi întreb eu tatăl, care a aruncat undița în lac și s-a întins apoi pe șezlong.

— Ești prea micuță ca să știi ce e dragostea, prințesă.

— Dar tatiiii, am 7 ani! Nu sunt mică, mama spune că m-am făcut mai mare față de săptămâna trecută, îi spun și acesta începe să râdă, deși încerca să se abțină.

— Când iubești pe cineva te simți ca și cum ai pluti pe cel mai frumos nor, Maria...

— Nu știu cum e să plutești pe nori, tati. Tu ai fost acolo?

Tati s-a uitat la mine cu un zâmbet colorat și a dat în semn de da din cap.

— Da, am fost și încă sunt.

— Unde e, tati? Eu nu îl văd. Te rog frumos, tati, ia-mă și pe mine pe el! Te roooog!!

— Din păcate nu pot, scumpa mea. Trebuie să ajungi singură pe el. Și într-o zi vei pluti și tu pe el și o să-mi spui, da?

— Daaa, tati. Și după aceea te iau și pe tine să plutim împreună, nu ?

Tati a râs din nou și mi-a pupat fruntea, după care a ridicat undița, care avea în cârligul ei un mic peștișor auriu.

— Uite scumpo, un peștișor colorat. Pune-ti o dorință.

Am dat din cap și m-am uitat la cer, după care am spus:

— Îmi doresc ca într-o zi să...

•••

Amintirea cu tatăl meu de acum vreo 9 ani mi-a apărut în minte, văzându-l în fața mea după un an în care nu am mai auzit nimic de el și în care am crezut că nu o să-i mai privesc niciodată chipul blând.

Și uite-l acum în fața mea, legat cu lanțuri aspre de scaunul de fier pe care stătea. Era plin de vânătăi pe tot corpul, provocate de nenorociții care au îndrăznit să se atingă de el. Avea ochii înecați în lacrimi și privea în gol, suspinând la fiecare respirație pe care cu greu o lua.

De când animalul ăla i-a adus aici, ceea ce cred că sunt vreo două zile, tata nu mi-a adresat niciun blestemat de cuvânt. Numai mama îmi spunea cât de rău ii pare că m-a ignorat în perioada aia de dinainte să fiu răpită, că regretă enorm de mult că nu mi-a spus ce era înainte să mă nască sau cu ce se ocupă tata... sau Josh. Continua să-mi spună că e o mamă oribilă pentru că nu a reușit să mă apere când am fost răpită acum un an și ceva, dar și acum. Iar eu plângeam, ceea ce nu am mai făcut de atunci, și încercam să o iau în brațe, în ciuda lanțurilor care îmi țineau mâinile captive.

Dar tata privea în gol și nu se oprea din plâns. Nu a spus nimic până acum, și așteptam să scoată dracului vreun cuvânt. Așteptam să-mi spună că am ajuns o ființă nesemnificativă în ochii lui, o târfă care nu a mai venit acasă pentru că a preferat doi străini în locul familiei.

Dar nu... Nu mi-a adresat niciun cuvânt, nicio privire. Stătea cu capul aplecat și părea a fi un om nebun scăpat de la spital.

Liniștea care era acompaniată doar de suspinele lui și ale mele devenea și mai mortală și dacă mai stăteam așa înnebuneam de-abinelea.

Mi-am tras nasul și mi-am curățat gâtul, sperând să-i atrag atenția, dar fără niciun rezultat. Am dat să zic ceva, dar mi-am închis gura la loc, neștiind ce să-i spun.