După ce am ajuns la apartament și am făcut un duș m-am așezat pe canapea cu o cană de ceai. Îmi deschid telefonul și îmi fac curaj să sun pe cineva.
Îl sun pe Kelly pe video call și aștept să-mi răspundă.
Eu: Bună.
Kelly: Ești bine?
Eu: Da. Ce faci?
Kelly: Tocmai ce am ajuns de la stație.
Eu: Cum a fost azi?
Kelly: Bine. O zii liniștită.
Eu: Mă bucur să aud asta. spun și îi zâmbesc
Kelly: Cum se simte tatăl tău?
Eu: Momentan stabil. Să vedem zilele ce urmează.
Kelly: De ce ai plecat așa?
Eu: Nu-mi permit să mai pierd pe cineva. Cel puțin nu acum. Știu că am greșit plecând așa dar era un moment de disperare.
Kelly: Înțeleg. Am vorbit cu șefu.
Eu: Cred că nici nu vrea să mă mai vadă.
Kelly: A zis să treci pe la el când te întorci.
Eu: Nu-mi place cum sună asta.
Kelly: E de bine. Stai liniștită.
Eu: Sper să fie așa.
Kelly: Când te întorci?
Eu: Nu știu. Să văd cum evoluează lucrurile mai întâi.
Kelly: Am înțeles. Am să închid de acum. Trebuie să merg la Matt, urmează să-l externeze.
Eu: Bine. Ai grijă și somn ușor.
Kelly: La fel și tu.
Îmi las telefonul pe canapea și mă întind. Mut posturile la televizor până ce adorm.
...
Mă trezesc destul de amorțită fiindcă am adormit pe canapea care e destul de rigidă. Mă ridic cu greu și merg spre bucătărie în așteptarea unei cafele. Îl văd pe Noah acolo și mă așez pe scaun.
Noah: Poftim. spune și îmi pune o cană pe masă
Eu: Mi-ai citit gândurile. spun și sorb din cafea
Noah: Cei de la spital au zis că în curând o să fie externat.
Eu: Ar trebui să-l țină minim o săptămână.
Noah: Viv nu peste tot sunt aceleași criterii.
Îmi dau ochii peste cap și mă abțin să nu spun ceva.
Noah: Ai vorbit cu cei de acasă?
Eu: Să spunem. Rezolv mai multe când mă duc.
Noah: Și când pleci?
Eu: Vrei să scapi de mine?
Noah: Nu am spus asta.
Eu: Nu știu. Poate după ce îl externează sau mai târziu.
Noah: Dar știi că acum e bine.
Eu: E doar stabil, totul e imprevizibil.
Noah: Dar să nu ajungem cu gândurile până acolo.
Îmi dau ochii peste cap și acesta surâde.
Eu: Merg să mă pregătesc. Vii și tu la spital?
Noah: M-am întors înainte de a te trezi.
Eu: Am înțeles. Anna unde e?
Noah: A mers să stea la ai ei câteva zile.
Eu: E din cauza mea?
Noah: Nu nu. Așa a hotărât.
Eu: Nu e problemă. Mă pot duce să stau la un hotel.
Noah: Vivien, nu e din cauza ta. A zis să ne lase și pe noi câteva zile. Nu a vrut să se implice. S-ar simți prost dacă ar spune ceva ce nu trebuie.
Eu: Bine.
Merg și fac un duș rapid și mă îmbrac cu niște haine lejere fiindcă am să stau mai mult pe la spital azi. Pe drum sunt sunată de Kelly.
Apel telefonic
Kelly: Bună dimineața!
Eu: Bună!
Kelly: Ce faci? Cum ești?
Eu: Sunt bine. Merg la spital acum. Tu?
Kelly: Mă pregătesc să merg la stație.
Eu: E bine.
Kelly: Ești cam abătută.
Eu: Nu chiar. Trebuie să merg să vorbesc cu câțiva doctori despre tata. Simt că nu s-au ocupat de el cum ar fi trebuit.
Kelly: O să fie bine. Să nu gândim negativ.
Eu: Aceleași cuvinte ca și Noah.
Kelly: Și nu spune rău.
Eu: Trebuie să închid. Am ajuns la spital.
Kelly: Bine. Ai grijă de tine. Îmi este dor de tine.
Eu: Și mie. Ne vedem curând.
Apel încheiat
Intru în spital și înainte de a mă duce la lift îmi mai iau o cafea. În timp ce aștept încă o persoană își face apariția lângă mine. Mi se părea cunoscut, dar ce pot spune, în ultimele zile numai pe holuri am stat și poate l-am mai văzut.
- Tu ești persoana recarcitrantă, nu? spune și își îndreaptă degetul spre mine
Eu: Poftim? zic și îmi ridic ochii din paharul de cafea
- Am auzit de o anumită persoană care a cam făcut scandal despre sistemul nostru. Și presupun că ești tu.
Eu: Ce te face să crezi asta?
- Hmm. Eram doctorul din salon. spune și surâde
Eu: Aaa. Tot îmi susțin opinia.
Îl aud cum surâde din nou și iese din lift. Mă îndrept și eu spre salonul lui tata și îl văd cum se uita la televizor.
Eu: Bună.
Tata: Bună, dulceață.
Eu: Ți-am adus câteva fructe. O să te ajute.
Tata: Au spus că în câteva zile îmi dau drumul.
Eu: Am auzit asta. Dar totuși cred că ar trebui să-ți mai facă un set de analize.
Tata: Sunt bine. Nu mă doar nimic.
Eu: Poți să mai faci un AVC oricând. Nu e de glumă cu asta.
Tata: Mă simt bine. Tu ar trebui să nu îți mai petreci timpul prin spital și să mergi acolo unde îți este locul. Eu o să mă fac bine și tu nu ar trebui să pierzi poate totul pentru asta.
Eu: Tot nu mă convingi să plec. zic și mă așez pe fotoliu
Tata: Să nu regreți mai târziu asta. Apreciez că ai venit și chiar nu mă așteptam, dar acum sunt bine și în câteva zile o să fiu acasă.
Eu: Știu asta. Dar nu e de joacă cu lucrurile astea.
Tata: Acum nu vreau să-mi vorbești de la medic la pacient, ci de la fiică la părinte.
Eu: Nu mă pot comporta ca și cum totul de acuma este bine.
Tata: Dacă aș fi un pacient oarecare și tu doctorul, ce i-ai zice?
Eu: Ce ar putea să i se întâmple și pe viitor și să fie precaut.
Tata: De ce te minți?
Eu: Cum adică?
Tata: Adică, nu poți să fi atât de dură cu un pacient. Dacă îi zici asta poți doar să-l pregătești că ar putea muri în orice clipă. Atât.
Eu: Nu știu eu și cumva în timpul ăsta ai făcut psihologia?
Tata: Nu e vorba de asta. Dar poți fi conștientă că acea persoană nu mai poate realiza nimic.
Nu spun nimic și tac. Are dreptate. Tot timpul m-am gândit că pacienții chiar trebuie să știe ce se poate întâmpla, dar nu și la sufletul lor cum s-ar împăca cu gândul că poate mâine nu o să mai fie.
Tata: Așa că. Eu o să fiu externat în maxim o săptămână și tu ar trebui să mergi acolo unde deja ți-ai creat viața. De văzut și auzit o puteam face și la distanță. Nu-ți pierde viața, pe ea o ai doar odată și nu știi când o să o pierzi.
Eu: Nu pot pleca așa indiferentă.
Tata: Ba da. Vii, mă îmbrățișezi și înainte de a ieși îmi spui "Ne vedem". Nu ne luăm adio.
Nu știam cum să reacționez la cuvintele lui. Are dreptate în tot ce spune și nu pot să obiectez nimic.
Tata: Ține minte. Doar o viață avem. Tot ce îți propui realizează. Și nu uita. Nu te mai gândi la ziua de mâine, focusează-te pe prezent și totul o să-ți meargă bine.
Eu: Nu am să uit aceste cuvinte.
Tata: Ne auzim. Salută-i și pe cei de acasă. Și să nu-ți mai lași sufletul să sufere. Am auzit că mult ai mai suferit, dar și eu am fost un factor pentru inima ta care a ajuns să fie imună.
Aprob din cap și-l îmbrățișez. Înainte de a ieși din salon mă opresc în tocul ușii.
Eu: Ne mai vedem, tată.
Acesta îmi zâmbește și îmi face cu mâna. Nu-mi vine să cred că am ajuns să cedez. Mă urc în lift și-l sun pe Kelly.
Apel telefonic
Eu: Bună.
Kelly: Hei. Ce e cu vocea asta?
Eu: Nimic. Ai planuri pentru diseară?
Kelly: Doar dacă mă uit la un meci cu Matt. De ce? S-a întâmplat ceva?
Eu: Nu, nu. Totul e bine. Mă gândeam poate vii să mă iei de la aeroport.
Kelly: Sigur. Totul e bine acolo?
Eu: Da. Am ajuns la alte concluzii în aceste zile.
Kelly: Sună a fi de bine.
Eu: Da este.
Kelly: Trebuie să plec la o intervenție.
Eu: Bine. Ai grijă.
Kelly: Și tu de tine.
Apel încheiat
Îmi pun telefonul în buzunar și ies din lift.
- Scurtă vizita. îl aud pe doctorul din dimineața aceasta
Eu: Da. Vreau să-mi cer scuze pentru cuvintele aruncate acum câteva zile.
- Dimineață nu aveai părerea asta.
Eu: Știu. Tocmai orgoliul meu a fost dărâmat.
- Ok? Înainte de a pleca. Max.
Eu: Vivien.
Îmi zâmbește și mă întorc plecând spre apartamentul lui Noah. Mi-am împachetat repede lucrurile, nici nu aveam multe, doar ce am apucat să-mi cumpăr de pe aici. I-am povestit și lui Noah discuția pe care am avut-o cu tata și el ia dat dreptate.
Eu: Mulțumesc că m-ai adus la aeroport.
Noah: Cu drag. Te rog să mă anunți când ajungi.
Eu: Nu-ți face probleme. spun și zâmbesc
Înainte de a pleca îl îmbrățișez.
Hei dragilor! În ultima perioadă am postat foarte rar. Îmi cer scuze.
Am fost ocupată până peste cam dar nici inspirație nu prea am avut.
Sper ca vara asta să termin această carte și să încep alta din altă perspectivă.
Sper să vă placă și îmi pare rău încă odată.
