Din perspectiva lui Francisco Hunt
Stau și mă uit la salonul lui Viv. Cât suferă un om cu suflet bun. Nu merită nimic din ceea ce i se întâmplă. Andrew stă pe fotoliu și se uită la ea. Poate de data asta ea nu o să mai sufere și o să fie fericită.
- Cum e? aud pe cineva și îmi întorc privirea și rămân surprins să o văd pe Addison
- Acum e mai bine.
Zâmbește și începe să completeze câteva fișe de externare.
- Nu o să spui nimic? o întreb când văd că nu are nici o reacție la ceea ce vede
- Știam că pe ea o să o aleagă încă de când am venit. I-am provocat multă suferință acum și înainte de asta. Măcar el să fie fericit fiindcă merită.
- Și Viv a suferit încă de când ai apărut.
- Mai bine nu-l ascultam pe șef și nu veneam.
- Ce treabă are șeful cu asta?
- El m-a chemat când la văzut cu ea. Nu știu ce intenție a avut dar nici unul nu a fost bine de atunci.
- Ciudat. Vreau doar ca ea să fie fericită nimic mai mult.
- Și eu. Merg la vizite. Pe curând. spune și pleacă
Eu mai completez câteva fișe și plec spre vestiar pentru a merge acasă. Acolo îi văd pe restul epuizați și fără pic de viață.
- Ce e cu voi? îi întreb când ajung la dulapul meu și încep să mă schimb
- Ziua de azi a fost oribilă. S-au întâmplat mult prea multe. spune Eva și se lasă pe podea
- Așa e. o aprob și îmi închid dulapul. Haideți acasă. Mâine o să fie mai bine.
O ridic pe Eva de pe jos și ceilalți își iau lucrurile și ieșim. Mergem spre mașină și mă urc la volan. Sunt singurul capabil care să conducă până acasă din toți. Odată ajunși parchez pe alee și mergem în casă. Merg la baie să fac un duș rapid și să după să mănânc ceva. În bucătărie îl văd pe Alex cum stă cu o sticlă de bere în mână și privește în zare.
- Cu tine ce e? îl întreb când merg să-mi iau și eu o bere din frigider
- Nimic. Merg să mă culc. zice și pleacă
Ciudat. Parcă e o altă persoană. Ce e cu el? Mă rog. Merg în sufragerie și deschid televizorul. Pe toate programele era despre incidentul care s-a întâmplat. Îl închid și arunc telecomanda pe jos.
Îmi las capul pe spate și oftez. În ultima perioadă s-au întâmplat prea multe și cam greu de omogenizat. Simt că trebuie să iau o pauză de la toate. Să-mi iau o vacanță pentru a-mi limpezi gândurile și de a face alegerile cele mai bune.
Mă ridic de pe canapea și iau cheile de la mașină de pe noptieră pentru a merge la o plimbare dar când aproape ies din casă îmi aud numele și o văd pe Eva coborând scările.
- Unde pleci? mă întreabă și vine spre mine
- Merg să fac o plimbare. Tu de ce nu dormi?
- Nu pot. Pot veni cu tine?
- Mâine ești de gardă trebuie să fii odihnită.
- Cred că asta este valabil și pentru tine. zice și surâde. Deci pot?
- Sigur. îi zic și îi deschid ușa
Ne urcăm în mașină și pornesc.
- Unde mergem? întreabă și se uită pe fereastră
- Nu știu. Am simțit nevoia de o plimbare.
- Așa puteai să ieși pe jos nu cu mașina.
- Mă relaxează să conduc.
- Tare. zice și își pune capul pe geam
- Zi-mi ceva despre tine. Nu ne prea cunoaștem. Am fost cam distant față de voi.
- Nu prea am ce să zic despre mine. Sunt o simplă fată cu o viață obișnuită de rezident.
- Obișnuită nu prea cred odată ce ești cu un îndrumător.
- Uu bine punctat. Nu mai sunt cu Jonson.
- De ce? Când s-a întâmplat asta?
- Acum o săptămână. Are alte planuri și eu nu fac parte din ele.
- Îmi pare rău. De ce nu ne-ai spus?
- Și așa că a fost atât de multă tensiune în casă mai veneam să vă spun și problemele mele.
- Ești bine cu privire la asta?
- Da. Totul a trecut. Poate era mai bine să nu se fi întâmplat asta.
- De ce nu? Ești liberă să faci propriile decizii.
- Da știu doar că am făcut atât de mult haz pe seama lui Viv că ea o să fie prima și totuși și eu am călcat strâmb în privința asta. Chiar mi-a fost rușine.
- Nu ai de ce. Toți greșim. Nimeni nu e perfect. Cum ar fi fost lumea dacă toți am fi fost la fel? Îți spun eu, ar fi fost îngrozitoare.
Zâmbește și eu opresc mașina fiindcă am ajuns la marginea orașului. Coborâm din mașină și iau o pătură din mașină și o așez pe jos. Ne așezăm și noi și privim orașul în noapte.
- Îmi place să vorbesc cu tine, nu știu de nu am făcut asta de la început. zice și îmi zâmbește
- Poate dacă aș fi fost mai sociabil cu voi și nu îmi vedeam doar de treaba mea.
- Dar putea să vină și din partea mea inițiativa.
- Poate. La început nu eram așa. Timpul a schimbat totul.
- Și cum la schimbat? În bine sau în rău?
- Sunt undeva pe la mijloc. Sunt într-un balans continuu.
- Consider că mereu trebuie să fie un echilibru în orice. Dacă totul ar fi prea bine ar fi depresie.
- Așa crezi?
- Da. Adică cam așa am simțit.
- Ce te determină acest lucru?
- Păi mi-e puțin cam rușine. zice și își bagă capul între umeri.
- Rămâne între noi. zic și ridic degetul mic în aer
Aceasta surâde și își ridică și ea degetul mic.
- Am avut o viață roz pot zice. Părinți bogați, tot ce-mi doream mi se aducea. Doar că am cam luat-o pe căi greșite de la prea mult bine. Mi-am făcut un grup de prieteni toxici și de aici a pornit totul până ce am ajuns la un centru pentru dezintoxicare.
- O wow. Nu pari genul. Cum ai trecut prin asta?
- Greu. Chiar foarte greu. Au durat luni până ce mi-am revenit. Dar cel mai rușine e că am fost găsită de sora mea. Eram praf în camera mea pe jos și... Nu cred că trebuie să zic că vedem zilnic cazuri de astea la urgență.
- Îmi pare rău. Cred că ți-a fost enorm de greu.
- Da. Mai ales față de părinți mei. Poate că dacă îi aveam mereu lângă mine nu ajungeam așa. Au pus pe primul loc munca după noi. Și uite așa am ajuns rezidentă la medicină.
- Și ai mei au pus preț mai mult pe muncă decât pe mine.
- Tu ai fost tipul rău din liceu? zice și rânjește
- Nu chiar. Chiar dacă nu mi-am avut părinți alături m-am autoeducat. Într-adevăr eram popular și toate celelalte dar am avut capul pe umeri.
- Mă faci să mă simt nasol.
- Nu ai de ce. Cum am spus toți greșim și din ele învățăm. Tu prin ce ai trecut te-a determinat să dai la medicină. Dintr-un lucru rău trebuie să vedem partea bună.
- De ce ești atât de pozitiv mereu?
- Am avut momente de a renunța. Mai ales când mi-a murit cea mai dragă prietenă. Îmi era chiar ca o soră.
- Ce s-a întâmplat?
- A avut un accident de mașină și nu a supraviețuit.
- Cum te-ai ridicat când cerul ți-a căzut?
- Nici nu pot explica. Dar când am văzut-o și pe Vivien la pământ am zis ca măcar eu să fiu mai puternic.
- Îmi pare rău pentru prietena ta. Și pasiunea pentru medicină?
- Prima opțiune pentru mine a fost să merg pe psihiatrie. Dar, când mama a murit de cancer mi-am schimbat opțiunea. Vreau să fac o schimbare și poate reușesc să găsesc un leac acestei boli cumplite.
- Nu știu cum poți fi atât de tare. Eu chiar cred că ajungeam să cedez.
- Ce rezolvam? Nimic. Într-adevăr mi-a fost greu ca după moartea unei prietene să aflu că mama are cancer și nimeni să nu fie lângă mine.
- Dar Vivien. Vă cunoașteți de atât de mult timp.
- În perioada aceea nu mai era ea. A avut multe probleme. Pe lângă asta era și foarte rece nu aș fi putut apela la ea.
- Ea știe de toate astea?
- Încă nu. Am venit aici mai mult pentru ea dar nu știam că s-au schimbat atât de multe la ea.
- E bine că măcar acuma vă sunteți alături. E cel mai importat. Și mai ales că nu v-ați uitat unul pe celălalt. Eu cel puțin nu mai am nici un prieten, am rămas singură de atunci.
- Acuma ne ai pe noi.
- Știu asta. Dar uneori simt că sunt singură.
- Când te mai simți singură sau vrei să vorbești cu cineva ușa camerei mele este fix în fața camerei tale. Doar bate și putem sta de vorbă.
- Nu am să uit asta. Chiar ești un prieten bun. Mulțumesc.
Îi zâmbesc și un aer rece își face apariția. Ne ridicăm și mergem în mașină. Pornim spre casă și tot drumul a fost liniște. Până ce am ajuns Eva adormise.
Când ajungem acasă, parchez mașina și o iau ușor în brațe și o duc în camera ei. O așez încet pe pat și o învelesc. Când mă întorc sunt prins de mână și o privesc.
- Rămâi te rog. zice fără a-și deschide ochi
Mă așez lângă ea și se întoarce și își pune capul pe pieptul meu. O iau în brațe și adorm și eu.
