UN SIMPLU TE IUBESC

Iubire și milă.

Privesc în jur și văd că ființa omenească, acest animal, este cel mai bolnăvicios animal dintre toate animalele.  Mă gândesc deseori cum această ființă a fost făcută perfectă cândva în negura istoriei. Concepută să nu moară și să nu se îmbolnăvească. Să nu plângă și să nu sufere vre-o durere...

Privesc la oameni și chiar la mine însumi la făptura mea neputincioasă și văd că împotriva morții nimeni nu poate lupta, nici chiar Dumnezeu. Această bucată de pământ nu a fost scoasă de sub sclavia morții și a fost lăsată pentru plata greșelilor noastre... Și chiar de ar fi omul sfânt de la începutul vieții lui până la sfârșitul acesteia, tot este supus neputințelor și morții...

Privesc la oameni și nu pot decât să-i compătimesc știind că la timpul meu voi fi și eu neputincios, bolnav și aproape de moarte...

Aș putea rămâne indiferent la suferințele lor și deși de cele mai multe ori nu ajut cu nimic încerc să caut în mine mila, s-o descopăr și să o privesc din toate părțile... E greu să simt aceasta căci e dureros însă fac acest lucru sperând că într-o zi apropiată sau îndepărtată voi primi înapoi această milă de undeva din univers...

Am descoperit că singurul lucru de care un om are nevoie în toată viața lui este mila. Mila dă viață și iubire. Fără ea viața nu ar exista. Mila este cea mai puternică forță care poate schimba destinul omenesc...

Însă ea face minuni numai când este chemată... Când este cerută cu lacrimi ea vine și vindecă orice boală... Nici ea nu poate salva de moarte această bucată de pământ dar ea a reușit prin puterea ei să salveze sufletul omenesc... A fost lipsită de milă față de ea însăși din dragoste pentru omenire și a murit pentru a da viață sufletului omenesc.

Și eu voi fi bolnav, voi muri și eu. Acum sunt tânăr și sunt nespus de frumos. Chipul meu răpește privirile atâtor femei. Niciun rid nu este pe fața mea și trupul meu este frumos. Însă în cel mai scurt timp chipul meu se va zbârci, umerii se vor lăsa. Femeile nu vor mai privi cu iubire chipul meu și poate nici soția mea nu va mai fi îndrăgostită de mine.

Atunci voi descoperi pe harta trasată de riduri drumul plin de adâncime al morții. Voi descoperi că viața ține o clipă și frumusețea o frântură de clipă.

Atunci copii mei vor avea greutățile lor și copiii copiilor mei vor avea viața lor... Nimeni nu se va gândi la un bătrân neputincios, bolnav care își urmează drumul așa cum apa curge mereu în jos...

Atunci piciorul meu nu va mai călca mândru iar părul meu va fi ca frunzele pomilor toamna. Mâinile mele vor tremura și glasul nu va mai fi acesta care seamănă cu glasul izvoarelor.

În acele timpuri doresc să citesc aceasta. Să-mi amintesc că mi-am promis să nu mă înfurii pe anii bătrâneții și să nu disper în neputința bolii.

Viața omului e ca un pahar cu apă într-un deșert. Fie că bei fie că nu apa tot se termină. Rămâne din viața omului doar dungile acelea albicioase și de cele mai multe ori nici acelea nu mai rămân.

Viața omului e ca picurul de ploaie care se naște, vede frumusețea norilor, strălucirea fulgerului, aude muzica tunetului și până la urmă se zdrobește de de praful din uliță. Nimic a fost și nimic va fi. Un nimic cu o părticică din puterea vieții. Un nimic care ajunge în rădăcina unei plante...

Ce e viața omului? Ceva neînsemnat și trecător. Mai trecător decât orice. Nimic nu aduce și nimic nu duce. Și totuși omul e singura ființă cu acces la mila veșnică. Aici omul este un picur de ploaie însă prin milă poate fi un diamant strălucitor ca o stea. Aici poți fi apa aceea din pahar care lasă în urmă doar dungi însă prin milă poți fi un izvor plin de viață, veșnic într-un loc minunat în univers... Trebuie doar să-ți dorești mila. Ea este ingredientul care face viața să nu aibă sfârșit.