UN SIMPLU TE IUBESC

De ce nu orbește dragostea...?

A venit frigul cu primul vânt tăios... A bătut fără milă toată noaptea. L-am ascultat și l-am simțit.

Frunzele copacilor se desprind din ramuri. Puternice cândva, în fața oricărei furtuni, acum, se desprind ușor și trist. Fac rotocoale pe pământ... Mereu zbuciumate, mereu fără liniște, călcate în picioare, așteaptă o ploaie, să devină grele, să se lipească de pământ...

Deasupra mea, cerul rămâne într-una înnorat. În nopțile de vară, stăteam în fiecare seară cu ochii la stele până adormeam. Acum e înnorat.

Stoluri de păsări întunecate străbat cerul. Păsările călătoare au plecat demult. Acestea cred că sunt ciori.

Albinele stau între faguri, amorțite de frigul nopților... Ziua, acestea nu mai zboară. Nu se lasă înșelate de lumina soarelui, rece și tristă.

Deseori mă cufund în gânduri îndelungi... Gândesc mult, îmi pun sute de întrebări și caut răspunsuri. Vorbesc cu oamenii... Cuvintele mele frig și adevărurile mele sunt dureroase. Oamenii preferă să trăiască într-o iluzie plăcută a minciunii.

Am ajuns să duc o viață singuratică. Nu mi se deosebește de cea a unui pustnic. Mulți mă întreabă mânioși de ce mai stau între oameni. De ce nu merg în pădure, doar eu și cu Dumnezeu. Au dreptate. Însă întrebarea lor are răspuns.

Locuiesc printre oameni căci am o dorință, o nădejde că voi găsi o femeie care să mă iubească. Însă niciodată nu m-am lăsat în visarea unui singur plan. Cel mai probabil nu voi găsi ceea ce caut. Când inima mea va ajunge la sfârșitul căutărilor, îmi voi lua puținul agonisit și voi pleca departe de oameni. Voi fi ca un om mort. Voi merge într-un loc din care să nu pot pleca. Un loc în care sufletul meu își va găsi pacea.

Mulți spun că sunt pretențios în ceea ce privește dorința mea față de o femeie. Însă nu-mi doresc mare lucru. Caut o femeie cu mintea matură care să mă iubească cu bune și rele. Care să fie cu inima neîmpărțită... Însă n-am avut ocazia să găsesc așa ceva. Toate se îndrăgostesc fără să iubească. Toate vin după pofta trupului. Și bărbații caută aceleași lucruri.. Și ajung căsătoriile peste zece, cincisprezece ani să devină ruine... Când vine nenorocirea încep certurile în loc să fie iubirea și mai mare.

Bărbații caută trupuri frumoase... Toate femeile arată în tinerețe toate valorile lor trecătoare... Sunt iubite de bărbați puternici, de bărbații viselor lor... Însă femeia e o flacără. Se aprinde și arde. Trece tinerețea. Fața i se zbârcește și trupul nu-i mai arde... Atunci frica o înconjoară, o mușcă și o înghesuie în vălurile morții. Bărbatul n-o mai iubește și ea sărmana se întreabă cu ce a greșit.

Însă bărbatul viselor ei îmbătrânește puțin mai greu. Poate chiar are fire albe... Însă ochii lui caută ce au căutat și-n tinerețe... Și-i rămâne femeia singură și plină de amărăciune. Atunci își dă seama femeia că flacăra îi pâlpâie, că bărbatul n-o mai mângâie, n-o mai sărută pătimaș. El a iubit exteriorul ei. A folosit-o pentru a-și sătura animalul din el...

Atunci ea se gândește... Se gândește la alții de vârsta lor care se iubesc, care nu se ceartă... O prinde dorul de iubire. Bărbatul nu-i mai zice nimic... Ea știe că el se duce la altele. Dar nu spune nimic. El vrea carne... Nu-i mai place trupul ei plin de zbârcituri. Sau poate că sărmana s-a îngrășat de la griji și boală. Însă trăiește mai departe, departe de bărbatul viselor ei.

Acum se gândește cum s-a înșelat singură. Frumusețea lui, banii și mașina lui acum nu mai valorează... Acum vrea doar iubire. Vrea să vorbească cineva cu ea. Să-i zică c-o iubește... Dar nimeni nu se uită la ea. Zilele și anii trec până moare.... Femeia e o flacără...