Iubire de birou ( In curs de editare)

Capitolul 80

Decid să îl las singur lângă mormântul copilului.  Și nu din lașitate sau frică, ci din simplul motiv că nu îmi pot imagina ce simte el acum, prezența mea ar putea să îl deranjeze. Ar trebui să recunosc că nu mă simt în siguranță cu el în acest moment. 

Iar gândurile care îmi invadeaza spațiul mă tensionează, mă stresează și desigur că mă doboară. Are nevoie să fie singur fiindcă eu la sigur nu am cum să-l ajut. Și-a creat unzid protector față de tot ce îl poate răni din nou neștiind că orice poate fi distrus. Fac câțiva pași spre mașină ca să observ în departare lumina unui bolid care se parcă lângă semafor. 

Nu mi se pare ciudat ceea ce ar fi trebuit să-mi dea de bănuit. De aceea înaintez spre ușile deschise ale mașinii. Dar în momentul în care ridic ochii ca să înțeleg de unde e lumina puternică ce îmi luminează în față, simt cum totul începe a derula ca într-un film. Miros de cauciuc, strigătele cuiva și o lovitură care mă face să-mi pierd echilibrul. 

Liniște pentru cîteva clipe după care mai multe sunete încep să îmi răsune, sirenele ambulanței îmi creeaza dureri de cap. Încerc să mă ridic de jos dar cineva îmi spune să stau culcată până vin paramedicii. Întorc capul și atunci un scap un strigăt când îl observ culcat fără de suflare. Ce s-a întâmplat? De ce stă culcat? De ce nu-și întoarce capul? Încerc să mă ridic și să mă zbat în timp ce cineva mă ține strâns. Încep să-i strig numele cu speranța că își va întoarce capul spre mine dar totul e în zădar. Lacrimi fierbinți încep să-mi tulbure privirea iar o durere de spate mă face să  îmi strâng picioarele.  După care liniște și întuneric. 

O lumină mă trezește din somnul impus de paramedici.

-În sfârșit v-ați revenit doamnă Merslow, spuse domnul doctor care tot mă privea atent.

-Ce s-a întâmplat? întreb fiidncă nu pot îmțelege ce caut într-un spital. Ultima vizita la spital a fost destul de neplăcută care m-a făcut să plec din oraș.

-Ați fost implicată într-un accident, spuse doctorul ezitând după fievare cuvânt. Dar ați avut noroc.

-Atunci, pot pleca azi?

-Cel mai probabil că mâine, spuse în timp ce-mi injectă ceva. Doar câteva formalități de dimineață și sunteți liberă. Ați căzut jos și v-ați pălit la spate dar din fericire nu e nimic grav.

În timp ce doctorul își strânge instrumentele numele lui îmi fulgeră printre gânduri. 

Robert.  Mi se face somn. Robert.

Cu toată puterea pe care o am mă ridic și îl apuc de mână pe doctorul care se ridică și îl privesc cu ochii în lacrimi.

-Lângă mine mai era cineva, spun și observ cum ezită să-mi răspundă.Cum se simte el?

-Rudele lui au fost deja înștiințate, asta e tot ce vă pot spune. O asistentă se va apropia mai târziu cu actele. Și doamnă Merslow, sunteți o norocoasă.

Cu aceste cuvinte iese din salon închizând ușa încet. Aș vrea să mă ridic dar nu reușesc fiindcă ochii mi se închideau deja și cât nu am încercat să lupt nu am reușit. M-am lăsat adormită.

Nu știu cât sau cum am dormit dar știu că i-am șoptit numele toată noaptea. Era 6 dimineața când mi-am îndreptat ochii spre fereastră. Se vedea răsăritul. Atât de frumos dar atât de rece.

Mă uit la cateterul din mâna dreaptă și îl scot aruncându-l într-o parte. Cu greu mă ridic  de pe patul tare și cu o mână ținându-mă de cap mă îndrept spre ușă cu gândul la el. E bine. El e foarte bine. El trebuie să fie bine. Nu mai știu dacă ceea ce spun e în gând sau o spun cu voce tare.