Iubire de birou ( In curs de editare)

Capitolul 81

Mă doare să știu că nu mă recunoaște. Din câte am înțeles din cei prezenți doar pe mine nu ma recunoaște. Oare e posibil așa ceva? 

Poate este un semn bun și ar însemna că o pot lua de la zero. Să-l uit și să merg mai departe. Așa cum poate toți cred că ar trebui sa fac. Ce sunt pentru el? Sau mai bine zis, cine sunt eu pentru el?
Are el nevoie de mine precum eu am nevoie de el?
Până acum m-am simțit ca o piesă vestimentară deși uneori îmi părea că simte ceva pentru mine.

De fiecare dată când ne apropiam și îmi părea că ne înțelegem sau ca începeam a ne înțelege, trebuia să se întâmple ceva sau să apară cineva. De multe ori mă gândeam că dintr-adins se lăsa văzut cu altele în biroul său. Altă explicație nu puteam găsi. Nu aș putea crede că era într-atât de laș.

Iar acum ca avea amnezie temporară trebuia să mă decid ce fac. Să îl evit sau nu?

La sigur că avea să ne întâlnim la birou, asta dacă nu avea să plece în Australia. Așa că aveam să continui să îl vizitez atâta timp cât avea să fie internat.

Cu o zi înăinte de externarea mea, m-am strecurat noaptea pe holul gol și m-am îndreptat spre salonul lui. Eram sigură că toți plecaseră așa că nu avea să mă vadă nimeni. Era conectată doaro veioză așa că am intrat ca o infractoare. Deși era un salon de spital, parfumul său era peste tot. M-am apropai încet de el observând că doarme. M-am așezat pe scaunul de lângă pat și am stat așa ceva timp. Când a început a vorbi prin somn m-am ridicat și m-am apropiat de ușă. Dacă nu mă recunoștea, putea să cheme paznicii să mă alunge. Ce om normal avea să intre în salon la o bucată de noapte?

-Jenny....

Mi-am auzit numele șoptit de câteva ori și am înțepenit. Vorbea prin somn. 

Am ieșit atent și am mers înapoi spre salonul meu mai confuză decât până acum. Nu am zis nimănui de escapada mea. Avea să fie un secret. 

Externarea mea a fost amânată cu 3 zile din motiv că doctorului nu îi plăcea starea mea. Eram irascibilă dar totodată puteam sta calmă fără ca să raspund la întrebări. Nu mi-au mai dat voie să ies din salon și nici să merg să îl văd. Cel mai aiurea să știi ca el este în aceeași clădire cu tine și să nu poți merge să-l vezi. Dar Sam mă ținea la curent cu toate. Avea o recuperare rapidă și toți spreau să fie externat cât mai curând, cu toate că era cu laptopul în brațe mai mereu. 

După externare mi-am strâns hainele și le-am împachetat. Sam mă aștepta în hol iar eu jucându-mă nervos cu mâinele, mă gândeam ce motiv să inventez ca să merg să îl văd. Am stat puțin lângă fereastră după care a respirat adânc și am deschis ușa.  

-Ești gata să mergem? întrebă Sam privindu-mă ciudat.

-Da.. doar că...Știi, aș vrea ... 

Nu mi-am continuat bâlbâiala fiindcă i-am vazut îndreptându-se către noi. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni bej și cu un tricou alb. Părul ciufulit iar barba crescută de două zile îl făcea și mai atrăgător. Mi-am simțit obrajii arzând iar mâinele îmi tremurau. Nu m-am putut abține. Știam că gestul meu îl poate deranja, surprinde sau chiar speria dar în acel moment aveam nevoie să-l cuprind și să-i simt căldura. Aveam să fiu egoistă măcar odată în viață. Chiar dacă avea să creadă că sunt o nebună. sclipirea din ochii săi mi-a dat curaj așa că mi-am făcut vânt înspre el și l-am îmbrățișat strâns. 

-Ești bine, a fost tot ce am putut spune. 

Preț de câteva secunde, care mi-au părut ore,  i-am simțit corpul tensionat după care mâinele sale m-au îmbrățișat lent iar toată încordarea dispăru. Își mută capul în părul meu și inspiră adânc. Un gest mult prea intim pentru un pacient cu amnezie... Încerc să fac un pas în spate dar mă ține strâns. Ce naiba? 

-Baby, nu pleca. Te rog, spuse în șoaptă apăsat. După aceste cuvinte își lăsă capul în jos privindu-mă. 

Sunetul unei palme răsună pe tot holul. Era prea târziu. Cred că a fost o reacție spontană. Ce a fost asta? Și-a adus aminte de mine? Și eu i-am dat palma?  

-Cred că am meritat-o, spuse și se sprijini de scaun.

-Ca să-ți treacă amnezia, o trânti Dereck amuzat.

Uitasem că avuse totuși o intervenție și avea nevoie de odihnă.   Am privit confuză spre Sam și Dereck. 

- A fost o formă ușoară, se auzi vocea doamnei Rebecca care ne privea zâmbind cald. Dar mă bucur că ți-ai revenit. Chiar îmi făceam griji.

- Totuși ar trebui să stai culcat, spuse Sam privind cum încerca să stea drept dar durerile erau prea puternice.

-Ți s-a spus să nu te ridici din pat, spuse doamna Rebecca. Cum poți fi atât de indiferent de sănătatea ta? Faptul că ți-ai adus aminte de Jenny ne demonstrează că ai avut un șoc destul de puternic. 

-Sunt bine, Rebecca, spuse rece. 

Am făcut un pas în spate și am început a căuta  telefonul în geantă.

-Ai nevoie de tratament urmat corect, insistă Rebecca.

-Tratamentul meu este în spatele tău, spuse el privind înspre mine.

Toate privirile fură ațintite asupra mea. Nu am fost atentă la utimele cuvinte dintre Robert și Rebecca așa că nu am putut înțelege de ce mă priveau așa insistent.

-Mă bucur că ți-ai dat seama, se auzi vocea tatălui meu.