flower

Cap. 19

Aruncându-și ochii asupra chipului fantomatic al celui mai mare în ani. Oftă. Ce se întâmplase? Cum Dumezeu reușise să leșine? Doctorii au spus că nu avea nici un motiv să leșine. Nu avea nici o lipsă de substanțe, mânca corespunzător și nici nedormit nu era. Era Yoongi. Cine l-ar fi putut despărți de patul său? Sau orice altă suprafață pe care ar fi putut să moțăie?

Își trecuse degetele prin părul gri deschis și oftă iar. Arăta ca o fantomă. De ce era încă acolo? Putea merge acasă să doarmă, dar parcă ceva îl ținea lângă acel idiot care îi distruse inocența cu doar câteva zile în urmă. Îl ura într-un fel, dar îl iubea. Nu înțelegea cum putea cineva ca acel Min Yoongi să aibă un asemenea efect asupra corpului și inimii sale mai ales după tot ce-i făcuse. Nu își dorise ca Yoongi să îl iubească mai mult ca pe un prieten. Tot ce își dorea era puțină atenție, dar Yoongi îi dăduse mai mult de atât și începuse să regrete că întinse mâna să ia ceea ce îi fusese oferit. Își pierduse inocența, dar și prietenul, care părea că are mai puține probleme decât credea. Sau așa credea el.

Min Yoongi nu fusese niciodată un copil normal. Min Yoongi fusese mereu o persoană cu probleme și oricât de mult ar fi încercat să scape de ele nu reușea. Erau ca lepra. Mâncat tot câte puțin din el până ceda. Ceea ce văzuse Taehyung fusese un mod prin care se făcea evident că rezistanța cenușiului era precară, începând să scârțâie tot mai mult. Avea să cedeze la un moment-dat la fel ca mama sa. Mii de gânduri îi treceau prin cap cenușiului. Era conștient de mai mult de câteva ore, dar nu putea să deschidă ochii. El nu-i permitea. Oftă în sinea sa, dar o usturime pe jumătatea stângă a feței îl opri.

"Trebuia să mori! Dacă deschizi ochii îl fac bucăți pe iubițelul tău cu păr de liliac.", acea voce îi atrase atenția și aproape suspindă, dar apoi își aduse aminte. Tot ce i se întâmpla era doar în mintea lui. Nimic nu era real, deci putea să-și deschidă ochii pentru că nu avea ce să-i facă, dar apoi își aminti că îl strânse de gât până leșinase. Dacă Taehyung avea să pățească la fel sau chiar mai rău? Oftă deschizându-și brusc ochii, dând de chipul frumos al dragului său Taehyung.

"Iubitul meu nu are păr de liliac. Are păr de ciocolată cu mult lapte și șuvițe de aur.", ținuse cenușiul să-i atragă atenția bărbatului ce stătea la picioarele sale. Bineînțeles că nu vorbi cu voce tare. Nu voia să îl sperie iar pe băiatul ce îl privea cu ochii larg deschiși. Surâse ușor la ideea că se gândi la băiatul cu păr șuvițat ca la iubitul lui. Taehyung sigur îl ura acum.

-Bun. Te-ai trezit. Acum voi primi ceva explicații?, Întrebase Taehyung inexpresiv.

-Cum?, se încruntă Yoongi nedumerit.

Taehyung oftase. Yoongi făcea pe prostul, iar răbdarea lui se duse dracului de mult. Comportamentul lui era ciudat. Se comporta de parcă el putea să vadă, să audă și să simtă lucruri pe care alții nu le puteau.

-De ce naiba ai leșinat, Min Yoongi?!, se răsti băiatul scos din sărite. Nu aveai nici un motiv să leșini! Doctorii spun că starea ta de sănatate e perfect înregulă, deci care e problema?!

-Probabil am mâncat ceva stricat. Am uitat să fac cumpărăturile., ridică din umeri cenușiul.

-Ceva stricat? Ceva stricat?! Yoongi! Ai spus aproape sugrumat că te omoară, iar apoi ai căzut pe lângă mine. Cine sau ce te omoară?

-Cred că ți s-a părut., vorbi Yoongi calm, apoi îl privi fără interes pe băiatul cu păr șaten.

-Sunt sigur că nu. Atât Minho cât și Jungkook au auzit. Și nu e prima dată când observ chestii ciudate prin preajma ta. Atunci, în baie când țipai la cineva să tacă. Sau când privești speriat într-un punct de parcă ar fi cineva acolo. Nu o dată te-am auzit șoptindu-i cuiva să plece chiar dacă nu era nimeni acolo în realitate. Ce ți se întâmplă? Ai nevoie de un psiholog?

-Mă crezi nebun?, spuse cel cu păr gri printre dinți.

-Nu. Cred că ești bolnav., oftă Taehyung. Cred că ai nevoie de ajuto...

-De ce îți faci griji pentru mine?! De ce nu te duci să te vezi cu acel Minho sau să stai cu Jungkook?! De ce nu ești oriunde altundeva, făcând orice altceva?! Taehyung, ți-am făcut rău. Te-am făcut să plângi. Ți-am luat inocența., suspină cenușiul. De ce ești încă aici cu mine? Nu merit prezența ta. Chiar nu o merit.

-Yoongi. Când ți-am spus că ceva nu-i normal la tine și că ești diferit de ceilalți ai spus că sunt nebun. Am vrut să aflu ce e atât de diferit și de ce nu pot să te citesc ca pe ceilalți, dar realizez că ceva acolo e mult mai rău decât un om mult prea introvenebun, spuse blând Taehyung.

Amintiri din trecutul său îl loviră iar. Visul său cel real. Nu era nicidecum acela de a fi un idol cunoscut. Voia să fie un psiholog bun. Îi plăcea să sptudieze despre toate aste. Să fie un om care să-i ajute pe ceilalți. Să aibă grijă de ei.

-Ce vezi, Yoongi?, își trecu degetele lungi prin părul ciufulit al celui mai mare ca el.

Yoongi suspină ușor privind spre colțul camerei cu frică, apoi începu să șoptească:

-Nu-s sigur dacă e în regulă să-ți spun. E prea ciudat. O să mă crezi nebun., spuse Yoongi privindu-și degetele, lunându-și privirea de la rânjetul macabru.

Taehyung negă cu a mișcare a capului și se puse în pat în spatele lui Yoongi. Își așeză brațele în jurul ceunșiului, strângându-l la pieptul său, și capul pe umărul lui. Yoongi oftă.

-E un bărbat acolo, în colțul camerei. E îmbrăcat în negru și e foarte înalt și bine făcut. E uriaș... Mă privește mereu cu ură și are un rânjet groaznic pe chipul mutilat. Aproape mereu e cu mine, peste tot.

-Hm... Înțeleg. Și se apropie de tine mai mult de obicei? Tot el e cel de care spuneai că te omoară?

-Da... Știi, înafară de Namjoon și băieții din grup nu mai am prieteni. Toți din școală mă cred ciudat. Să nu crezi că am aranjat în așa fel încât toată școala să știe ce voiam să facem. Ei au aflat după deoarece aparent cineva a trecut pe lângă ușa camerei tale și a înregistrat, apoi a publicat pe blogul școlii.

-Să trecem peste asta. Nu vreau să îmi amintesc., îl îndemnă Taehyung spășit.

-De obicei când colegii noștrii râd de mine râde și el. Când sunt singur mă îndeamnă să mă sinucid și de multe ori a încercat să mă ștranguleze. Dar asta doar în timp ce dormeam. Înafară de el mai sunt și alții. Dar ei sunt doar voci și rare ori siluete. S-a întâmplat să mi se pară că eram tras de haine și mă strigau, dar când te-am văzut plângând în acea zi îmi amintesc că s-au îmbulzit toți în mine și am leșinat. El doar râdea.

-Când l-ai văzut prima dată?

-Într-un supermarket. Eram cu mama la cumpărături și eram mic, având undeva la șase ani. După ceva timp, în jur de câțiva ani, a început săa fie peste tot.

Realizând că Yoongi plângea, Taehyung decise să nu-i mai pună nici o întrebare și îl lăsase în pace până se liniștise.

-Te-ai gândit că ești schizofrenic?