flower

Cap. 34

Atingerea unei mâini micuțe în părul cenușiu împreună cu vocea tânără, aproape inocentă îl făcuse pe cel ce ședea pe podea lângă ușa dormitorului din care tocmai ieșise să tresară.

-Jimin..., șoptise cenușiul cu ochii în lacrimi, privindu-l cu atenție pe băiatul cu păr portocaliu.

-Ce s-a întâmplat, Yoongi-hyung? De ce stai acolo jos?, întrebase tânărul mai mic, capul său aplecându-se într-o parte în curiozitate.

Cenușiul privise ușa, apoi își coborâse privirea spre propriile picioare. Un oftat îi părăsise buzele cât timp Jimin îngenunchia lângă el, mâna mică a acestuia atingând firele cenușii cu blândețe.

-Ar trebui să mergi jos. Joon te așteaptă acolo., zâmbise tânărul extrem de slab călduros.

-Dar Taehyung...

-Voi sta eu cu el, stai liniștit. Cred că are nevoie de o companie acum, la fel ca tine., îl întrerupse portocaliul calm în timp ce apucase mâinile mari ale lui Yoongi în ale lui și se ridica cu tot cu el.

-Uhm... Bine... Mulțumesc, ChimChim., zâmbise gumat cel mare și-l trase la pieptul său pe cel ce îl susținuse mereu.

-Mereu aici pentru tine, hyung., chicotise drăgălaș cel mai mic și se îndepărtase din îmbrătișare. Mergi acum. Joon și Hoppie te așteaptă jos., adăugase intrând în camera întunecată.

Pașii săi erau aproape inaudibili pentru orice fel de auz, acesta pășind ca o pisică, fluid și elegant, în timp ce privirea dăduse rondul camerei pentru două secunde și se opriseră asupra unei siluete subțiri, îngenunchiată chiar lângă patul mare din cameră. Aproape suspinase la vederea trupului subțire și slăbit ce se prezenta în fața sa. Taehyung stătea pe genunchi, lăsându-se moale pe podea, poziția sa mereu dreaptă fiind aruncată practic în favoarea încovoierii coloanei vertebrale într-un mod care nu era demn de etichetă -pe care tânărul obișnuia s-o respecte- și mâinile cu degete lungi și subțiri erau puse în poală de parcă ar fi ținut ceva acolo -lucru care nu era vizibil pentru Jimin, deci nu putea să-și confirme- , iar părul îi cădea în valuri în jurul său, creând o perdea de un mov foarte deschis.

-Taehyung..., aproape șoptise portocaliul îngenunchiând în fața celui mai mic ca el cu doar două luni și câteva zile.

Un mic suspin părăsise buzele roșiatice ale celui cu părul lung drept răspuns, oferindu-i lui Jimin răspunsul pe care îl voia: avea nevoie de un umăr pe care să plângă fără ca posesorul să se plângă că îi udă hainele; așa că cel mai mare cuprinsese umerii slabi în brațele sale la fel de slabe și-i trase capul la pieptul său, hohote de plâns ca de copil spărgând liniștea imediat ce liliachiul făcuse contact cu dulcea căldură emanată de Jimin. El și Jimin obișnuiau să fie prieteni buni când erau în Daegu, Jimin îl asculta mereu, dar și vice-versa, astfel că cei doi își creaseră o frumoasă prietenie mai întâi prin intermediul aplicației Whatsapp, apoi începând să se întâlnească în cafenele, parcuri și multe alte locuri. Jimin fusese cel care îl încurajase pe liliachiu să dea probele pentru facultate și să grăbească ritmul școlarizării deoarece văzuse potențialul uriaș pe care îl avea băiatul în ceea ce privea moda. Știa că avea să devină un creator de haine minunat.

După ce Taehyung aflase că Yoongi își "bătuse joc" de el și sentimantele lui, lui Jimin îi luase doar o săptămână să-l convingă că poate reuși și alte două săptămâni duraseră până faptul fusese împlinit, iar Taehyung absolvise cu viteza luminii liceul. Acum, totul era real, Taehyung era un creator de modă cu un mic magazin în apropierea centrului orașului, care reprezenta capitala Coreei, lucru care, pentru un băiat care renunțase la a mai idol, îl făcea mândru deoarece prietenul său, în ciuda faptului că suferise traume morale, reușise să ajungă unde-și dorise.

-Sunt așa un prost..., șoapta stinsă, aproape inaudibilă, îl scoase pe cel mai mare din transă.

-Cum așa? Nu-i adevărat, Tae., portocaliul îi mângâiase părul cel lung și des.

-Ba da!, o tresărire vagă, aproape inexistenta, darJimin reușise să-i simtă mișcarea trupului firav. A plâns, nu? V-am auzit. Vocea lui suna plânsă...

Jimin oftase și-l luase pe tânăr de pe jos și îl pusese în pat cu grijă. Se întreba ce căuta tânărul pe jos, dar liliachiul i-o luase înainte, răspunzând gândurilor lui:

-Am vrut să merg la el... să-i cer iertare... dar nu pot să merg..., tânărul oftase trist cat timp Jimin îl învelea cu pătura mov, nuanța fiind aceeași cu cea a lalelelor.

-Nu ai de ce să-ți faci griji., Jimin îi zâmbise blând. Spune-mi, Tae., îl privise portocaliul serios. De ce îl respingi?

Taehyung aproape tresărise la întrebarea celui mai mare. Chiar. De ce îl respingea? Care-i era motivul real? Taehyung începuse să caute în uriașa arhivă reprezentata de gândurile lui dezordonate încercând să găsească un răspuns bun și, dacă se putea, adevărat - nu neapărat pentru Jimin, ci pentru el mai de grabă - . Ridicase din umeri nesigur privindu-l pe Jimin.

-N-Nu știu..., șoptise de parcă era cel mai mare secret al lui.

-Cum adică?

-Nu am un motiv anume... Nu știu de ce fac asta..., își privise liliachiul mâinile.

-Poate pentru că ți-e frica., presupuse cel mare.

-Cred că da...

Jimin îl privise pe băiat contrariat, dar luase o decizie pe moment când îl ridicase pe Taehyung din pat, cărandu-l în brațe până în sufragerie, loc în care îi găsise pe ceilalți trei bărbați. Îl așezase atent pe liliachiu pe canapea, în mod voit lângă Yoongi, apoi își luase iubitul de mână, făcându-i un semn lui Hoseok, care venise cu ei atunci când ajunseseră în oraș, și ieșiseră tustrei din încăpere în liniște. Jimin era un ciudat, asta-i sigur, dar cine îl putea condamna? Voia să-și ajute prietenul.

Namjoon își privise iubitul blând, în ochii săi citindu-se mândria în timp ce ieșeau din sufragerie. Știa că asta avea să se întâmple dacă îl aducea pe Jimin în Seoul.