flower

Cap. 9

Când se trezi era învăluit de o căldură sufocantă,dar dulce și zâmbi privind claia cenușie de păr începând să mângâie firele răzlețe.Îl încânta căldura corpului celui mare.

Un mic gemăt se aude în cameră,cel mare așezându-și capul pe partea stângă trecându-și cu lene degetele lungi peste pieptul celui mic,acesta chicotind dulce.

-'Neața.,spuse ridicându-se,lăsând trupul subțire al celui mare să alunece printre așternuturi cât timp el începuse să se îndrepte spre ușă.

-Unde mergi?,vocea răgușită de la somn a lui Yoongi se propagă în cameră,încântând auzul fin al băiatului cu păr mov.

-În bucătărie.Mi-e foamne.,zâmbise tânărul privindu-și prietenul cenușiu peste umăr.

Yoongi nu răspunse,continuând să îl privească pe cel mai mic.

-Vrei să vii cu mine?,zâmbi,iar Yoongi se ridică din pat,un zâmbet aproape incolor pe buze putând fi întrezărit pe buzele sale,dar dispare la fel de repede pe cât a apărut și merse spre cel mic,ieșind mai apoi împreună din cameră.

Sările,pe care,cu o seară în urmă,Yoongi le urcase ținându-l în brațe pe liliachiu,fură coborâte rapid,intrând în sufragerie.Singurul lucru care îi atrăsese atenția fusese pianul masiv,negru de pe partea stângă a sufrageriei,așezat într-un mod special pe o parte a podelei care era mai înaltă,ca un fel de treaptă,fiind bine luminat de geamurile înalte care dădeau spre curtea din fața casei.

Ochii lui se măriră,parcă luminându-se,fără să mai clipească.Părea că văzuse însuși trinitatea,iar buzele sale gumate erau între-deschise.

-E al mamei.,îi explică Taehyung când văzu încotro era îndreptată atenția celui mare.Ai vrea să îl încerci?,chicoti cânt timp privirea strălucitoare a cenușiului îl focaliza cu atenție.

-Pot?,întrebă încet,de parcă ar fi întrebat despre cel mai mare secret al parlamentului.

-Sigur.De obicei mama nu mă lasă să îl ating,dar cu tine nu văd ce ar avea.Ești extrem de talentat.,îi zâmbi liliachiul blând.Du-te.,îl îndemnă cât timp el începuse a se îndreptaspre bucătărie cu intenția de a ronțăi ceva.

Yoongi uitase că voia mâncare și că ar fi vrut niște carne,chiar și crudă,la micul dejun.Se apropie cu pași mici de măiestosul pian ce părea că domină îmcăperea extrem de mare.Când ajunse lângă pian în cele din urmă își reținuse respirația în plămâni câteva secunde,cât privi clapele lucioase ale pianului.

Degetele sale lungi și subțiri se așezară încet peste clapele care erau reci la atingere și începuse să se paese,încercând câteva acorduri ușoare,pe care le învățase încă de când era mic copil.

-Ya!Kim Taehyung,de câte ori ți-am spus că...,se auzi vocea lui Mishil de pe scări,dar glasul îi pierise când văzu că cel care folosea pianul nu era fiul ei poznaș,ci prietenul acestuia.Oh,Yoongi.Scuze,am crezut că Taehyung se joacă iar la pian.Știi să cânți?,îi zâmbi blând femeia.

-Da.M-a învațat mama când...eram mic.,șopti acesta ultima parte.

Femeia înțelesese motivul pentru care tânărul ezită să îi spună și se apropie îmbrățișându-l de la spate.

-Aha!Deci dacă eu m-aș fi apropiat de pian m-ai fi pocnit,iar pe el îl îmbrățișezi?,apăru Taehyung de după ușa bucătăriei părând îmbufnat.

-Tae,scumpule,tot ce poți face tu împreună cu pianul e să îl acompaniezi.,chicoti femeia brunetă cu mâinile pe umerii lui Yoongi.

-Da,Taehyung.Vocea ta e atât de profundă și împreună cu pianul e perfectă.,vorbește Yoongi,începând să cânte piesa pe care i-o dedicase celui mai mic.

Era o piesă cu început lent și profund,punând în evidență vocea frumoasă a lui Taehyung,urcând încet cu fiecare vers care aluneca pe buzele liliachiului cu fluiditate.Părea că acea piesă exista pentru glasul său,acesta cântând fiecare cuvânt cu ușurință,micile floricele pe care le făcea înfrumusețând cu atât mai mult dulcea piesă care exprima o rană uriașă făcută într-un mod masochist printr-o minciună.Taehyung era așezat în fața pianului,opus lui Yoongi,locul unde trebuia să stea.De celaltă parte a pianului.De cealaltă parte a pianului,de unde Yoongi îl poate vedea.De unde îi poate vedea reacțiile și citi sentimentele,iar acum putea vedea extrem de clar o părere de rău extrem de mare în ochii strălucitori și plini de lacrimi cu care părea că nu vedea nimic.Și cam așa era.În timp ce cuvintele veneau unul după altul,exact așa cum le învățase,în capul său se învârteau mii de gânduri și imagini,care îi provocau dorința de a plânge,pe care o suprima cu fiecare gură de aer pe care o lua.

Nici nu realiză când cântecul se termină,Yoongi apăsând clapele pentru ultimele dăți,ultimele note auzindu-se în încăpere.

-Uau,băieți!,se făcuse auzită vocea încântată a mamei lui Taehyung.Ce frumos!,exclamă încântată bătând din palme fericită.Taehyung,de ce nu îi vorbești tatălui tău pentru a lansa piesa asta?E atât de frumoasă că e imposibil să nu o audă și fanii tăi.,propuse,dar când privirea ascuțită a tânărului băiat o ținti regretă.

-Acela nu e tatăl meu,e impresarul lui V.,vorbi apăsat,chipul lui fiind imposibil de citit chiar și pentru Yoongi.Iar fanii aceia nu sunt fanii mei,sunt fanii acelui V.Acel V pe care tu l-ai lăsat să îl creeze cu ceva pe care l-am făcut în joacă.V-ați folosit de greșelile și părerile mele de rău ca să mă diatrugeți.Am greșit,dar dacă știam că mă urăști așa tare m-aș fi denunțat singur și te-aș fi lăsat cu soțul tău minunat și fiul model,pentru că e evident că ești mai mândră de acel Namjoon mai mult decât ai fi putut fi de mine vreodată.

Vorbele sale erau calme,dar apăsate,de parcă dădea cu ciocanul atunci când le rostea,sau cel puțin așa le simțea femeia.Ca pe niște lovituri de ciocan exact în moalele capului.

Yoongi rămăsese privind cu atenție clapele pianului cât timp cel mic se îndepărta.În acea zi văzu o față a lui Taehyung pe care nu o mai văzuse până atunci,nu că l-ar fi cunoscut de mult timp,dar într-o săptămână avusese timp să îl vadă pe liliachiu în multe ipostaze.Totuși,în acel moment,Taehyung fu rece și crud cu propria mamă și era sigur că nu era dintr-un motiv banal.

-Ce s-a întâmplat cu el?Nu l-am mai văzut așa...,spuse cenușiul.

-Cred că ar trebui să îți spună el,dar până se liniștește nu o să poți vorbi cu el.Are obiceiul de a se închide în cameră fără să mai vorbească cu cineva.,îi explică femeia tristă.Ce ai zice să mănânci ceva până își revine?,contină la gândul că probabil nu mai mâncase nimic de seara trecută.

-Nu mi-e foame...Am să merg totuși la el.