flower

Cap. 29

-Ești sigur că poți face asta? Pot ruga pe altcineva să o facă..., spuse cel mare neîncrezător, privind spre tânărul îmbrăcat într-o pereche de pantaloni din piele negrii, care-i veneau ca o a doua piele pe picioarele lurate, punându-i în evidență fesele ferme și rotunde, o pereche de bocanci negrii și o cămașă, care aproape nu era acolo datorită faptului că era extrem de subțire, bleumarin ușor incoloră și deschisă la primii nasturil, lăsându-i pieptul alb la vedere într-un mod care punea imaginația la lucru fără să fie nevoie de voință.

Celălalt își trecuse mâinile prin păr aranjându-l într-un mod cât mai perfect.

-Sunt gata., spusese mergând cu pași siguri sub scenă, de unde trebuia să fie ridicat deasupra acesteia într-un mod cât mai dramatic, în jur având să fie fum.

Nu era idol, din contră, nu era nimic. Nu făcea nimic pentru că renunțase la școală și nu voia să o înceapă iar, așa că refuza să se angajeze, chiar dacă asta însemna că avea să moară de foame. Rolul său acolo era de înlocuitor pentru unul dintre idolii agenției, a cărui soră mai mică ajunsese în spital datorită leucemiei, care se înrăutățea, doctorii spunând că șansele sale la viață erau tot mai mici.

-Jimin...!, exclamase nesigur blondul, dar băiatul cu părul portocaliul îl ignorase cât timp o fată din staff îl așezase deasupra ochilor o panglică lată, neagră, legând-o în spatele capului.

-Domnule, e timpul., anunțase un tânăr care avea o foaie în mână și un telefon tip cască în urechie. (N/A.: Nu stiu cum Dumnezeu se numesc telefoanele alea.)

-Să începem atunci., murmurase portocaliul zâmbind ușor. Urează-mi baftă, Namjoon-ah., spusese mai apoi pe un ton ciudat, moale, dar sexi și zâmbetul său se mărise simțind cum era ridicat cu ușurință, Namjoon oftând nervos și se întoarse mergând în spatele scenei, de unde îl putea vedea mai bine pe cel mic.

Simțind cum trapa nu mai urca și auzind cum muzica începea să îi încălzească auzul fin, băiatul realizase că putea începe să se miște, vocea sa umplând stadionul unde se ținea concertul imediat:

-"Spune-mi"...

Mișcarile începuseră în forță, pașii săi fiind siguri și exacți.

-"Cu zâmbetul tău dulce"...

Deși nu vedea nimic, lucru care îl făcea să se simtă mai bine, chiar dacă își simțea mâinile și picioarele ușor moi.

-"Spune-mi"...

O căldură sufocantă începuse să-l învăluie, cuvintele continuând să curgă într-o greutate de nedescris.

"Un pas, doi, trei. Încă puțin. Sus, mai repede...", băiatul continua să se încurajeze pe sine continuând să se miște. Melodia umplea sala, iar mișcările sale fluide erau pline de durere, simțind cu totul versurile.

-"Îndepărtează-te de mine"...

Suspinul său mut trecuse neobservat, încă câteva versuri alunecând pe buzele sale cu greutate.

-"Continuă să se întâmple chiar dacă fug"...

Și cât și-ar fi dorit s-o facă. Să se ascundă cu pătura sa galbenă în patul său alb... Clipise sub materialul fin și negru de deasupra ochilor săi și continuase să se miște, la un moment-dat renunțând să mai pronunțe versurile datoritărespirației ce se îngreuna tot mai mult, cuvintele fiind doar mimate de buzele palide, dar hotărâse să se oblige să își ridice glasul în notele mai înalte pentru a nu da de bănuit nimic nimănui.

-"Prins într-o miciună"...

Da, o minciună. El nu era gata. El nu trebuia să cânte. El mințise.

-"Găsește-ma pe mine cel care a fost inocent
Nu mă pot elibera din această minciună
Dă-mi râsul înapoi"...

Durerea din pieptul său se mărea, arzându-i trupul în înregime, parcă fiecare pas făcut fiind parcă pe jar. Îl mințise pe Namjoon când spusese că poate să se prezinte pe scenă în acea seară.

-"Prins într-o minciună
Scoate-mă din aceat iad
Nu mă pot elibera din acest iad
Salveaza-ma pe mine care-am fost pedepist"...

Se simțea obligat să inspire pentru a scoate un nou vers și asta doar pentru că spusese că era bine. Mereu spunea că era bine. Mereu spunea că era și nu era. Pentru el "Da" însemna "Nu", iar "Nu" își pierduse existența cu multă vreme în urmă. Își crease propriul iar deasupra propriilor vorbe mincionase și avea nevoie de salvare, dar nimeni nu îi mai auzea țipetele terifiate.

-"Mă vrea
Eu care mi-am pierdut calea
Ma vrea
Ca întotdeauna, eu"...

Minciunile sale îl ardeau, voia să deschidă gura larg și să țipe cât să scoată tot ce avea, tot ce-l apăsa, dar nu-l lăsau. Vocile din capul lui care îi spuneau că va face doar rău prin deschiderea inimii sale în fața oamenilor. Îl voiau. Îl voiau în suferință, dar lăsase să-i scape o lacrimă, care fusese înghițită de materialul negru, urmată îndeaproape de altele, înghițise în sec și continuase să-și numere pașii: "Unu, doi, trei, patru... Mai repede, se pierde ritmul... Cinci, șase, șapte, opt... De la capăt. Unu, doi...".

-"Mă simt așa de departe
Întotdeauna vii în calea mea
Repet iar"...

Da... El mereu venea... Arhanghelul său cu păr bălai... Frumosul său înger înalt și puternic...

Alte versuri, alți pași care îi storceau puterea, simțind că picioarele aveau să-i cedeze. "Încă puțin... Haide... Haide! Nu fii prost! Nu ceda...!"

-..."Salvează-mă"...

Cuvintele se transformau iar în șoapte, iar șoaptele în mimări a cuvintelor, cerșind ajutorul din partea lui... Nu voia pe nimeni altcineva. Doar pe el...

-"Sunt încă acelaș eu
Eu de dinainte e încă aici, dar
Această minciună a devenit prea mare
Încearcă să mă înghită"...

Alte cuvinte și alți pași din acel dans zbuciumat care-și pierdeau din importanță și logică pentru băiatul cu părul portocaliu, a cărui tremur devenise spasmic, dar continua să se oblige să se miște

-... "Salvează-ma pe mine care-am fost pedepsit"...

Amețeala ce-l ardea din străfundurile creierului îl făcea să îi bubuie capul, durerea din tot corpul obligându-l să-și piardă echilibrul, trupul său găsindu-și cu ușurință drumul spre podea, căzând fără să apuce să se mai împotrivească, mâinile refuzând să-l mai ajute să se ridice.

"Ce faci?! Ridică-te!", țipa în mintea sa înebunit de faptul că atât de multe persoane îl vedeau acolo, căzut ca un cartof. Era jenat de propria situație mizerabilă. Se ura.

De când se trezise din comă intrase într-o deprsie ciudată, care-l obliga să nu mai fie el. Familia sa nu mai era, Namjoon îl înșelase, iar prietenii lui erau împrăștiați prin întreaga Coree. Se simțea singur și, de asemenea, se vedea gras. Se oprise din mâncat deoarece avea senzația de leșin de fiecare dată, amețeala făcându-l să vomite, dar rezultatele erau simțite din plin atunci când simțurile sale dispăruseră cu totul.