flower

Cap. 35

Se încruntase și ieșise din încăpere cu CD-ul în mână. Pașii săi se îndreptaseră plini de siguranță spre sufragerie, unde îl găsise pe rozaliu uitându-se la televizor; aruncase CD-ul pe măsuța de cafea din fața canapelei unde era așezat cel mai mare, captând atenția acestuia. Ochii lui se măriseră la vederea obiectului. Brunetul nu știa ce ar fi trebuit să zică, la fel cum nici rozaliul nu știa ce răspuns să ofere întrebării evidente din ochii celui mai mic.

-De ce, Seokjin?, șoptise tânărul, privirea lui practic săpând în inima rozaliului.

-De ce, ce?, se făcuse că nu știa rozaliul.

-De ce te-ai uitat la aia?, cuvintele apăsate ce formau întrebarea îi zgâriau sufletul lui Seokjin, parcă retrăind sentimentele de prima dată -pentru că da, îl vizinase de mai multe ori - când văzuse conținutul respectivului CD. Nu pot să cred ca te-ai uitat.

Seokjin îl privise cu o privire care arăta multă... durere; ceva ce Jungkook ura să vadă pe chipul lipsit de imperfecțiuni al celui cu păr roz. Era ca și cum ar fi fost lăsat să moară în chinuri.

-Nu pot să cred că m-ai lăsat să văd., vocea celui mai mare sunase mai fragilă ca niciodată, spărgându-se când practic șoptise ultimul cuvânt. Chiar te așteptai să nu văd? Mai fac și curat din când în când. Am vrut doar să știu dacă ar fi trebuit păstrat sau nu, apoi am presupus că vrei să ții imortalizarea momentelor în care... ți-ai pierdut inocența., explicase rozaliul, a cărui chip devenise gol atunci când sfârșise propoziția, practic scuipând ultimul cuvânt.

Gelozia era ceva de care Seokjin suferea; ceva ce îl bântuia încă de când era copil, iar acest lucru îi aducea o suferință greu de descris. Știa că atunci când lucrurile acelea se întâmplaseră Jungkook nu-l cunoștea și sentimentele sale pentru cel mic nu existau, dar tot nu se oprise din a plânge la ceea ce văzuse în urmă cu trei ani și câteva luni, când făcuse curățenie generală în toată casa, chiar la ceva timp de la plecarea lui Jungkook. Brunetul simțise din vocea lui Seokjin că era rănit de ceea ce văzuse în ciuda faptului că era conștient deja de asta. Un lucru era clar: rozaliul nu trebuia să vadă filmarea, iar Jungkook se blestema că uitase acel CD în casa acestuia - nu că ar fi știut cum ajunsese respectivul în casă sau ceva - .

-Totuși, nu trebuia să te uiți!, se răstise brunetul, astfel făcându-l pe cel cu părul roz să tresară. Ai auzit de spațiul personal?!, continuase tânărul. Sau ce? Voi, modelele, sunteți obișnuiți cu "totul e public"?, brusc rozaliul se simțise luat în râs și avea și motive: Jungkook își încrucișase brațele și surâse ironic într-un mod batjocoritor. Nu pot să cred că ai făcut asta...

Seokjin privise în jos, lacrimi umplându-i ochii. Era vina lui? Chiar era vina lui?

-Deci..., vocea lui spartă se auzise ca o șoaptă. E vina mea?

Jungkook îl privise atent cât timp își ridicase trupul subțire, umerii lați fiind lăsați cu un aer deprimant, și își târâise pașii până în fața sa.

-Ce ai fi făcut tu dacă ai fi găsit un CD străin în casa ta? Eu nici măcar nu folosesc așa ceva. Și oricum, cât de insensibil ai putut fi încât să lași o filmare în care te fuți cu unul dintre cei mai buni prieteni ai tăi în casa mea. Aproape am crezut că deși nu simți la fel nu aveai să mă rănești în felul ăsta, dar rămâne doar un "aproape" aparent.

-Eu..., Jungkook încercase să se scuze, dar fusese întrerupt de glasul rănit, dar blând al celui mai mare.

-Te iubesc., un fior puternic făcuse interiorul brunetului să tremure. Nu sunt supărat pe tine pentru asta, nu-ți cere scuze. Doar... nu mă lăsa să văd aia din nou și te rog nu mă învinui pe mine de ceva ce nu am făcut, bine?, zâmbise srâmb în timp ce mâna sa mângâiase obrazul drept al celui mic.

Înainte ca Jungkook să aibă timp să-i ofere și un răspuns, Seokjin se îndreptase spre ieșirea din sufragerie fredonând o melodie trista. Articulații moi, ochi în lacrimi, inimi grele, asta era ceea ce simțeau cei doi; Jungkook pe canapeaua din sufragerie, Seokjin târâindu-și picioarele pe trepte pentru a merge la etaj, în camera sa.

-Și eu te iubesc..., șoptise Jungkook, dar rozaliul nu mai era acolo să-l audă.

Când intrase în camera sa, cel al cărui păr era roz, avusese grijă să încuie ușa, ca mai apoi să se ascundă în pat, între cearceafurile rozalii. Privise de sub pătura extrem de pufoasă camera colorată în diferite nuanțe de roz, zâmbind trist. De ce nu putea să fie totul ușor? De ce nu puteau pur și simplu să se simplifice toate lucrurile? (N./A.: Pentru ca nu vreau eu :}}}})

***

Nu durase mult până să adoarmă cu lacrimi uscate pe obrajii palizi și suspine aproape inaudibile. Între timp Jungkook fusese la secție mai mult pentru a-și distrage atenția, dar totul se transformase într-o finalizare cu succes a misiunii pe care o avea în oraș, chiar mai repede ca orice altă misiune pe care trebuise s-o finalizeze până atunci. Se putea întoarce În Seoul chiar în acea zi, putea merge acasă, dar realizarea faptului că acea "acasă" era locul în care avea să fie iar singur - adică fără Seokjin - îl plesnise puternic. Nu putea pleca iar fără el. Refuza ideea de a pleca pentru a doua oară din oraș, lăsându-l pe rozaliu singur și rănit, cu vehemență, astfel ajungând să comande un taxi și să se întoarcă la casa în care avea atât de multe amintiri, toate implicând același chip aproape feminin, acei ochi veșnic calzi.

Deschisese ușa fără a mai bate și intrase, ca mai apoi să urce scările ce duceau la etaj și, fără a-i mai păsa că era încă în uniforma de polițist, încercase să deschidă ușa camerei celui mare doar ca să realizeze că aceasta nu se deschidea.

-Încuiată, desigur., murmurase brunetul oftând.