flower

Cap. 33

Un scâncet se auzise în salonul alb al spitalului și blondul tresărise brusc ridicându-și capul de pe mâna minusculă pe care era așezat privind ochii mari și lentilați (N/A:Nu stiu sigur daca exista cuvantul asta asa ca nu va sfatuiesc sa-l folositi si daca il folositi verificati inainte. In mintea mea suna bine.) în verde deschis ce se deschideau încet într-o fluturare lină a genelor lungi. Blondul apucase mânuța în mâinile sale mari și o dusese spre buzele sale pline pentru a lăsa un sărut moale și umed în podul palmei.

-Oh, Doamne, Mochi! M-am îngrijorat atât de tare..., expirase el, respectivul "Mochi" privindu-l în tăcere cu ochii goi fără a încerca macar să se gândească la vreun răspuns, la care cel mai mare suspinase așezând mâna mică pe obrazul său, unde o susținuse cu a sa, acoperind-o în totalitate. Îmi pare rău..., șoptise plecându-și privirea vinovat, iar cel mic tresărise. E vina mea. Te-am rănit atât de mult în ultimii ani fără să-mi pese măcar de faptul că sufereai... L-am lăsat pe Hoseok să aibă grijă de tine crezând că probabil nici nu voiai să mă vezi, când în realitate ar fi trebuit să încerc mai mult și să-mi dau silința mai mult... Eu... nici măcar nu am stiut de problemele pe care le întâmpini de ceva vreme..., o lacrimă alunecase pe pometul palid, pierzându-se în palma mică a celui al cărui păr era de culoarea portocalelor bine coapte, provocând o tresărire a umerilor micuți și slabi. Știi... am aflat care fusese motivul comei în care ai intrat la puțin timp după ce ai ajuns în Busan, știu că ai încercat să te sinucizi și știu și motivele... Nu am făcut nimic, 'Minnie!, își ridicase privirea brusc. Nu te-am înșelat niciodată. Ce aflasei în ziua aia fusese fals, eu și Jackson nu eram nici măcar prieteni... Te rog să mă crezi. Te rog, Jimin!, șoptise disperat, lacrimi mari alunecând pe fața sa, ajungând pe mâna mică a lui Jimin, parcă arzându-i pielea palidă.

Jimin oftase mut apropiindu-se de cel mare și își așezase și cealaltă mână pe obrazul liber al celui mare și îi zâmbise fantomatic cu o tristețe vizibilă.

-Știu, hyung... Eu și Jackson am fost prieteni și mă sunase imediat ce aflase că am plecat. Nu sunt supărat pe tine, doar că... Mi-am amintit.

-Cum?

-Mi-am amintit... Ce se întâmplase cu mine și de ce exista dragostea mea pentru merele roșii... Familia mea mă trimisese la un orfelinat când aflaseră că eram homosexual și mama mi-a oferit un măr roșu ca simbol al minciunii mele.

-Cu ce i-ai mințit?

-Le-am spus că aveam o iubită când văzuseră o discuție prin mesaje cu iubitul meu de atunci. Aveam doar paisprezece ani atunci, iar un an mai târziu am fost bătut până am intrat în comă de un grup de seniori de la orfelinat. La câteva luni după am fost adoptat.

Namjoon își mărise ochii, lacrimile sale oprindu-se din a mai cădea, brusc o ură aprinsă întunecându-i ochii. Jimin își retrăsese mâinile și le așezase în poala sa oferindu-i un zâmbet așa cum doar el putea să-i ofere.

-Mi-a fost dor de tine, hyung. Te rog nu mă mai lăsa singur.

-Nu. Nu te voi mai lăsa, îți promit. Niciodată., se ridicase blondul de pe scaunul pe care stătea și se așezase lângă micuțul Jimin pentru a-l strânge în brațele sale mari. După ce te vor elibera din spital vom pleca și ne vom muta în Seoul, iar totul va fi ca înainte. Îți promit. Voi face orice să fi bine...

-Sunt bine acum, hyung. Am trecut de două ori prin fața morții și am realizat că viața e mai mult de atât. Nu mai vreau să sufăr, vreau să fiu fericit și știu că alături de tine pot face asta, arhanghelul meu cu păr bălai..., zâmbetul băiatului se lărgise mai mult, luminând camera când își așezase brațele subțiri pe umerii lați ai bărbatului și îl îmbrățișase strâns.

Da, Jimin era încă un băiat, un copil. Un copil care trecuse prin multe și aproape cedase, dar reușise să se pună pe picioare iar fără a ajunge la un psihiatru ca Yoongi, tot ce avusese nevoie erau ochii aceia negrii în care se pierdea întotdeauna. Depărtarea din îmbrățișare fusese una prea scurtă pentru a mai fi luată în seamă când buzele celor doi se uniseră pentru prima dată după câțiva ani. Namjoon avea impresia că dacă nu ar fi stat jos deja ar fi făcut contact cu podeaua salonului când simțise veșnicul gust dulce-acrișor de mere atunci când îi atinse buzele celui mic și nu se putuse abține din a-i mușca buza inferioară pentru a-și face loc în locașul umed al micuțului, provocând un scâncet subțire, aproape feminin, să părăsească gâtul subțire al acestuia. Jimin își simțise fiecare încheietură din gelatină, topindu-se în umiditatea fierbinte a sărutului, obrajii săi devenind sângerii, în timp ce realitatea sentimentelor îl lovise brutal. Namjoon era singura persoană de care avea nevoie. Singurul care mai conta cu adevărat. Era singur de acum, două perechi de părinți îl părăsiseră, două familii îl lăsaseră să se piardă și tot ce reușise să mai recupereze din lumea sa arsă erau amintirile dureroase, dar frumoase în acelaș timp. Îi lipsea viața sa de dinainte, atunci când ieșea cu prietenii săi și când se adunau toți acasă la Seokjin pentru o mini-petrecere sau un maraton de filme.

-Te iubesc, 'Minnie., șoptise blondul atunci când rupseseră sărutul cu respirația tăiată.

-Și eu te iubesc, 'Joon., zâmbise micuțul respirând greu.

O nouă îmbrățișare urmă, fiind întreruptă de o tuse falsă și cei doi își îndreptaseră privirile spre doctorița trecută de vârsta a doua care intrase în încăpere. Ambii zămbiseră, Jimin simțind cum obrajii îi erau roșii datorită rușinii.

-Mă bucur că te-ai trezit, Jimin., vorbise femeia zâmbindu-l cald și se apropiase. Nu ai de ce să-ți faci griji, vei putea pleca imediat. Ai avut noroc, singura ta problemă a fost căderea de calciu, care, apropo, nu a fost minoră. Trebuie să mănânci, Jimin. Știi că voi, tinerii, aveți o problemă cu silueta voastră, dar trebuie să aveți grijă de voi. Ai speriat pe toată lumea., explicase femeia pe un ton blajin și chicotise când Namjoon spusese că avea să bage mâncare în el până o să-i redea obrăjorii înapoi.

După ce blondul semnase fișa de externare, cei doi ieșiseră ținându-se de mână pe ușa spitalului.