flower

Cap. 30

Își privise mâinile în neputință, ca mai apoi să-și privească și picioarele bandajate și un oftat să i se desprindă de pe buzele rozalii și pline. După câteva secune, în care tot ce făcea era să-și privească picioarele -"handicapate" în mintea sa- și să se urască pe sine din cauza faptului că era așa un amețit, lacrimi mari inundându-i ochii migdalați, ușa se deschise lent, cu un sunet aproape mut, în prag făcându-și simțită prezența cenușiul, a cărui ochi erau acoperiți de ochelarii cu ramă argintie, extrem de subțire. Liliachiul își șterse ochii și își îndepărtase părul lung din ochi privind spre cel mare, care începuse să înainteze cu pași mici în încăpere până ajunse lângă patul lui, unde se așezase încet.

-Cum te simți, flower?, întrebase cenușiul atingând lent părul lung și mătăsos al frumosului tânăr.

Inima îi tresărise și pentru o secundă uitase cum să respire, obrajii săi prinzând o culoare drăgălașă de roz trandafiriu la auzul apelativului pe care îl folosise cel mare pentru a-l numi.

-B-Bine..., se bâlbâise acesta într-o șoaptă tremurâmdă, ca mai apoi să privească ochii negrii de după lentilele ochelarilor celui mare. Uhm... Ce face Yoonga?

-Doarme. Era foarte ofosită, așa că i-am dat un pahar cu lapte și apoi am dus-o la culcare., explicase cenușiul răbdător.

-Nu i-am dat pupicul de noapte bună..., murmurase tânărul cu părul liliachiu dezamăgit, buzele sale îmbufnându-se drăgălaș -încă era un copil- .

Cenușiul chicotise rotind în jurul degetelor sale lungi și subțiri una dintre șuvițele mov ale lui Taehyung. Yoonga își copiase părintele într-u totul, comportamentul, dar și înfățișarea asemănându-se.

-E ok. Nu s-a supărat., zâmbise Yoongi. A spus că speră ca te vei vindeca repede și îi vei putea da pupicul de noapte bună curând.

-Mhm..., aprobase leneș cel mic privind chipul palid al bărbatului cu părul gri. De cât timp porți ochelari? Înainte nu-i aveai...

-Am început să-i port la puțin timp după ce am intrat în spital... E un fel de reacție adversă la unele dintre medicamentele pe care trebuia să le iau. Am rămas cu vedere precară, dar a meritat., zâmbise larg cenușiul atingând cu vârful degetelor obrazul fin al celui mai tânăr.

-Presupun că te simți bine acum că ești sănătos mintal., își dăduse cu părerea liliachiul, la care cel mare se apropiase încet de chipul său și îl privise în ochi cu atenție.

-Nu... A meritat pentru că acum pot fi sănătos pentru tine..., șoptise, privirea sa căzând asupra buzelor între-deschise ale celui mic. Mi-ai lipsit mult, Taehyung... Atât de mult că, înainte să încep să iau medicamentele acelea începusem să te văd pe tine. Erai peste tot, tot ce simțeam, tot ce auzeam... Parfumul tău era cel pe care îl simțeam peste tot... Te visam... Mă gândeam mereu la tine. Când te-am văzut iar am simțit că inima îmi înebunește, galopa așa rapid... ca acum., spuse acesta în aceiaș șoptă blândă, ochii săi profunzi parcă trecând prin sufletul celui mic în timp ce mâna sa o lua pe cea mai mică a lui Taehyung și o ducea în partea stângă a pieptului său, unde o lăsase pentru a-l lăsa pe tânăr să-i simtă agitația inimi. Iar când am văzut-o pe Yoonga... Inima mea s-a spart... Am crezut că m-ai înlocuit, dar pe degetul tău nu era nici un inel... Încă mă întreb dacă nu cumva ai o iubită undeva acolo...

-N-Nu..., glasul răgușit al lui Taehyung tremurase ușor.

-Asta mă bucură... Dar... După ce te-am rănit de atâtea ori... Nu știu dacă tu mă mai vrei... Știu că am fost un idiot... Că te-am rănit, dar... Ugh..., vocea celui mare se frângea în încercarea de a rosti câteva cuvinte.

-E-Eu... Nu știu... Yoonga... Trebuie să am grijă de ea... Ea are nevoie de o mamă...

Inima lui Yoongi se simți electrocutată, lacrimi mari inundându-i ochii și își luase mâinile de pe cel mic cu rapiditate.

-Îmi pare rău., șoptise acesta. Voi pleca, dacă ai nevoie de ceva strigă-mă.

-Yoongi..., încercase să vorbească liliachiu, dar cel cu părul de culoarea cenușei ieșise deja din cameră.

Ochii migdalați ai lui Taehyung se umpluseră iar de lacrimi fierbinți, buza inferioară începând să-i tremure în timp ce obrajii săi rozalii începuseră să se ude cât timp lacrimile alunecau în mici râuri abundente, întâlnindu-se la bărbie și căzând undeva pe pătură, lăsând urme închise la culoare. Suspine aproape mute i se desprindeau de pe buzele roșiatice, plânsul său accentuându-se. Nu știa de ce spusese ce spusese și de ce îl rănise și refuzase intenționat pentru că în realitate nu voia să refuze. Yoonga părea că îl iubește pe Yoongi, lucru care îl încânta, dar parcă ceva îl oprea din a spune da cererii indirecte a bărbatului cu păr gri.

-Ugh..., suspinase nervos lovind cu putere laba piciorului stâng, o durere amorțită trecându-i prin tot corpul, făcându-l să scâncească.

De cealaltă parte a ușii camerei, Yoongi alunecase de-a lungul lemnului alb al ușii și oftase când fundul său atinsese podeaua și își încâlcise degetele în părul crescut puțin mai mult decât ar fi trebuit, trăgand frustrat. Simțea cum fiori îi traversau pieptul și picioarele îi deveneau brusc moi. Buzele sale de un roz palid s-au mișcat într-un murmur inaudibil, apoi inspirase printre dinții perlați, simțind cum ochii i se umpluseră de lacrimi până la refuz, așa că își trase picioarele la piept mușcându-și limba, apoi buza inferioară cât timp lacrimile ce străluceau ca diamantele alunecau pe pielea-i palidă. Clipise lent și își duse mâinile la gură pentru a-și înăbuși câteva scâncete, mâinile mari reușind să-i acopere și ochii, ca mai apoi să înghețe când își auzise numele rostit de o voce tremurândă:

-Yoo-Yoongi...