flower

Cap. 24

Hoseok plecase și el din Daegu cu pași rapizi imediat ce aflase că iubita sa îl înșelase cu unul dintre popularii liceului. Era ironic cum, la fel ca Namjoon cu Jimin, fata care se presupunea că îl iubea îl înșelase fără să-i pese vreodată de sentimentele sale. Se transferase la una dintre academiile de dans din Australia, loc unde urmase să facă și facultatea, specializându-se în dans și coregrafie.

După terminarea academiei, băiatul hotărâse că ar fi bine să meargă în Busan, loc unde știa că avea să-l întâlnească și pe Jimin, despre care nu mai auzise nimic încă de la plecarea sa. De multe ori se întreba ce mai făcea băiatul și cum a trăit după ce Namjoon îi distrusese sufletul. Când plecase, tânărul arăta distrus, plângea cu sughițuri și se vedea cu ochiul liber că trebuia să plece. Nu putea rămâne în acelaș oraș cu cel care se presupunea că îl iubea și îl trădase. Hoseok fusese conștient de asta și chiar el îl ajutase pe Jimin să se sustragă din acel oraș numit Daegu, care devenise încetul cu încetul orașul groazei pentru toți șapte.

Când ajunse în Busan, prima sa destinație fusese apartamentul prietenului său, dar în drum se oprise la un fastfood pentru a cumpăra mâncare pe care s-o mănânce împreună cu piticul său prieten, lucru pe care îl regretase când ajunsese. Intrase în apartamentul întunecat după ce băiatul mai mic ca vârstă nu-i răspunsese nici după ce bătuse a treia oară în ușa din lemn de pin și privise în jur în timp ce se descălța. Strigase numele așa-zisului băiat cu părul portocaliu, dar nimeni nu-i răspunsese. Apartamentul părea mort, întunericul îi dădea, deasemenea un aer sinistru.

Ceva aproape invizibil îi atrăsese atenția, făcându-l să-și întoarcă tot trupul spre sufragerie și să meargă cu pași mari spre ușa bucătăriei, care se afla de cealaltă parte a încăperii. Imediat ce deschisese ușa printr-o simplă împingere deoarece aceasta nu avea nici un fel de clanță rămăsese blocat. Un miros ușor metalic îl lovise, iar privisea sa se răsucise pierdută prin încăpere până când... Sânge!

După ce realizase de la ce provenea mirosul, dar și lichidul acela roșiatic totul mergea parcă de două ori mai repede. Sunase la urgențe ca prin vis și drumul spre spital practic nu existase. Zile de coșmar urmaseră, doar pentru a fi acompaniate de nopți nedormite sau plânse.

Se angajase ca instructor de dans la una din sălile de dans din centrul orașului pentru a strânge bani pentru tratamentul băiatului pe care îl găsise aproape mort pe podeaua rece a bucătăriei, dar binențeles că salariul unui biet profesor de dans nu ajuta, așa că apelase la singurul care îl mai putea ajuta. Namjoon.

Băiatul blond care, după ce păruse că își pierduse singura rază de lumină cu miros de Crăciun, se obligase să învețe, astfel încât terminase facultatea și moștenise BigHit de la tatăl său, pe care o împărțise în două, jumătate dăruind-o.

În primii ani, deși era șef de promoție încă de la primele examene, obijnuia să bea și să fumeze, scăldându-și trupul în alcool și fum de țigară, dar într-una dintre obijnuitele sale vizite la spitalul prietenului său cu păr de cenușă, acesta îi promisese că dacă nu avea să renunțe la toate acele vicii, avea să renunțe la a mai fi prietenul său pentru că el nu putea fi prieten cu un alcoolic și un fumător. Yoongi ura mirosul acestora.

În ultimul an de facultate, tânărul aflase că Yoongi încercase să se sinucidă, atunci începând serios să fie atent la tot ce mișca în jurul prietenului său, iar când doctorii îl declaraseră pe cenușiu sănătos mintal în mod oficial îi dăduse întreg sediul BigHit din Seoul pentru a fi sigur că nu se va mai repeta acea încercare de sinucidere eșuată.

Terminase facultatea, apoi devenise C.E.O. la sediul agenției din Daegu concomitent cu Yoongi, care se mutase în Seoul, când primise apelul de la Hoseok, care-l făcuse să se cutremure din adâncul sufletului.

Evident că nu putuse să se ducă în Busan, lucru care îl frustrase până în vârful firelor de păr, dar avusese grijă să-i ușureze munca prietenului său, astfel încât Hoseok avea grijă de prietenul lor. Ceea ce era și mai dureros era că Jimin intrase într-o comă profundă, ceea ce-l făcea pe Namjoon să-și dorească să bea otravă. În schimb, muncea zilnic peste program pentru a-și ocupa timpul cât mai mult și pentru a câștiga bani pe care să-i trimită în Busan pentru a plăti doctorii, care voiau să-l deconecteze pe micuțul băiat cu păr portocaliu de la aparate la ideea că acesta nu mai avea nici o șansă să se trezească, dar Namjoon trăgea cu dinții de viața micuțului său, cel pe care îl împinsese tocmai până la sinucidere. Ajunsese să creadă că nimic nu putea fi mai rău decât să fi una dintre cărămizile bisericii în care Ana, soția lui Manole, fusese prinsă. Așa se simțea el. Martor și chiar unul din motivele pentru care frumosul înger era pe moarte. Dar el nu doar că se simțea ca una dintre acele cărămizi. Se simțea ca însuși Manole, sufocându-și dragostea până în punctul în care însuși ea renunța la a mai respira. Și-ar fi dorit să fi fost el cel care primise acele lovituri de cuțit. Și-ar fi dorit ca mâinile sale să fie cele pătate de sânge. Micuțul său Jimin nu merita să-și rănească trupul firav și mânuțele sale la fel ca cele de bebeluș nu meritau să fie pătate de sânge.

După câteva luni speranța sa începuse să se stingă, dar refuzase cu înverșunare să lase doctorii să deconecteze trupușorul micuț de la aparate, lucru care dăduse roade când Hoseok îl sunase iar plângand în hohote.

-S-ATREZIT,HYUNG!, țipase băiatul, glasul său plângăcios făcând cuvintele extrem de greu de deslușit cuvintele ce păreau unul singur.

Blondul scăpase telefonul în acea seară târzie, acesta sfârșind pe undeva pe podea cu ecranul spart, dar cui îi mai păsa de asta? Jiminnie al său se trezise! Brusc, drumul din Daegu până în Busan nu mai era așa de lung. Brusc, luna nu mai plângea pe cer.

Poate că viața nu era chiar așa de gri.