flower

Cap. 23

Buricele degetelor sale atinseseră cripta rece cu blândețe, parcă mângâind-o.

-Bună..., șoptise și își strânse ochii puternic. Știu că a trecut mult timp de când nu am mai venit la tine, știu că au trecut patru ani jumătate de atunci. Îmi pare rău...

Se așezase ușor în genunchi în fața criptei, degetele sale lungi și subțiri mângâind numele caligrafic de pe piatra rece.

Min Eun.

-Știi... S-au schimbat multe în ultimii ani.

Chiar se schimbaseră multe. În decursul a aproape cinci ani, grupul celor șapte, care nu fusese niciodată cu adevărat un grup, se spărsese, fiecare luând-o pe un drum diferit, găsindu-și locul într-o parte diferită a lumii.

Seokjin ajunsese undeva în Europa, unde practica modeling-ul și ajunsese cunoscut datorită frumuseții sale care întorcea capete oriunde s-ar fi dus. În primul an, cel în care Taehyung plecase, băiatul devenise destul de nehotărât. Deja era model la o agenție bună din Coreea, dar în Europa avea șanse mai mari să devină mai cunoscut. Familia sa era mai mult decât încântată, mai ales datorită faptului că totul era pregătit, iar tot ce trebuia el să facă era să ia primul avion spre Londra, dar deși urma să aibă acolo tot ce și-ar fi dorit nu ar fi avut ceva. Jungkook. Jeon Jungkook. Iepurașul care îi întorsese inima și viața pe dos, dar părea că acestuia nu-i păsase în realitate de ce simțea Seokjin pentru el, astfel plecând cu prima ocazie la una din marile academii de poliție din capitală, la fel cum făcuse și Taehyung în urmă cu doar ceva timp. La puțin timp acceptase propunerea agenției și plecase de cum i se ivise ocazia fără să ezite.

La câteva luni după plecarea sa succesul îi bătea la ușă mai mult ca oricând, dar fericirea întârzia să apară. Toți prietenii și familia sa erau mai mult decât fericiți și mândrii de dragul lor Jin. Între timp, băiatul încercase să-și reconstruiască inima și să se îndrăgostească de altcineva. Din păcate pentru sufletul său chinuit chipul inocent al lui Jungkook nu înceta să-l chinuie. Nu înțelegea cum după atât de mult timp încă mai avea sentimente pentru băiatul de care nu mai auzise nimic. Părea imposibil să aibă în continuare sentimente pentru micul Jungkook, cel care, cel mai probabil, crescuse și Se dezvoltase mult.

Zilele trecuseră cu greutate și pentru Jungkook, acesta luptându-se în ultimul an de liceu mai mult ca în toate celelalte pentru a-și îmbunatăți normele cât mai mult. Învățase și luase meditații în timp ce se antrena în fiecare zi trecută mai mult decât în ziua precedentă, de multe ori uitând să mănânce sau să doarmă. Trupul să, cândva subțire și slab prinsese o formă atletică, depășind cu mult condiția fizică a mai multor băieți chiar mai mari decât el, sau a celor care practicau sporturi cu nemiluita încă din copilărie.

Plecase în Seoul la vârsta de optisprezece ani cu forțe proaspete și vise mari. În primul an de facultate totul mersese bine, cel puțin așa se vedea de la depărtare. Jeon Jungkook era unul dintre cei mai buni elevi ai academiei, plin de viață, puternic și dornic să învețe cât mai mult și cât mai bine. Taehyung, care se mutase deja de ceva vreme in marele oraș se oferise să îl găzduiască, dar datorită programului extrem de obositor și haotic prefera să rămână la căminele studenților. În schimb, îl putea vedea pe Taehyung în week-end-uri.

Era adevărat că totul îi mergea bine, cel puțin în ceea ce-i privea pregătirea pentru viitor, dar mereu avea un gol în stomac, de parcă ceva îi lipsea în mod continuu. Îi lipsea dragostea și căldura de acasă. Nu căldura părinților săi, pentru că cu ei, la fel ca și cu Taehyung, vorbea zilnic. Îi era dor de ieșirile tâmpite pe care le avea împreună cu prietenii săi. Să-l care pe Hoseok acasă atunci când lua prea mult alcool la bord sau să piardă vremea cu Jimin prin veșnicele magazine de haine, îi era dor până și să care plasele piticului și de durerea de picioare ce nu exita să apară după acele lungi cumparături. Totuși, cel mai mult îi lipsea Seokjin. Seokjin și frumusețea sa. Seokjin și zâmbetul său cald și dulce. Seokjin și mâncarea sa absolut magică. Seokjin și veșnica sa grijă pentru toți, dar mai ales grija pentru el, Jungkook. Ei bine, Seokjin.

Nopțile sale erau presărate de lacrimi amare și fierbinți, pe perna udă de durere. Inima sa era sfâșiată de veșnicile amintiri, care îi făceau sângele să nu mai circule în trupul său pentru câteva secunde. Oftaturi dese și adormiri cu forța urmate de treziri cu greață.

În ciuda faptului că, de multe ori, concentrarea îi lipsea cu desăvârșire, luase examenele de la finalul anilor de facultate cu brio, curând angajându-se, dar la puțin timp hotărâse că următorul punct avea să fie armata, așa că plecase la un an de la angajare.

Cât timp el plecase în armată, Jimin se lupta pentru propria existență în Busan. După plecarea lui Taehyung răul s-a ținut după el de parcă ar fi fost lipit cu cel mai bun lipici. Duraseră câteva luni până când tânărul cu părul portocaliu aflase că Namjoon îl înșela cu un anume Wang Jackson deja de o bucată bună de timp. Aflarea acestei vești îl făcuse să renunțe la puțin timp la liceu și întorcându-se acasă sperând la o perioadă de recreere în brațele calde ale familiei, ca mai apoi să se reînscrie la unul dintre liceele din Busan. Totuși, acest lucru s-a întâmplat doar pentru o săptămână, la fix o săptămână de la întoarcerea sa acasă părinții săi având un accident grav de mașină din care nu mai rămăsese decât... ei bine nimic. Atât el cât și sora sa mai fică fuseseră distruși, la puțin timp fata fugind de acasă, Jimin căutând-o disperat, aflând în cele din urmă că se prostituase, ca mai apoi să ajungă vândută drept damă de companie.

Părea că răul nu se termina, băiatul vesel și plin de viață dispărând tot câte puțin, până când, în cele din urmă, sinuciderea părea ultima cale de scăpare.

Într-o seară primise un telefon anonim de la o persoană necunoscută aflând că sora sa murise după ce fusese biciuită. Acela fusese punctul culminant pentru el, imediat după încercând să se sinucidă. Și care era cea mai ușoară cale? Înjunghierea.

În acea seară luase unul dintre cele mai ascuțite cuțite din casă și avusese grijă să îl înfigă în abdomenul său slab. Mâinile îi tremurau ținand mânerul din lemn de arțar când îl scoase și îl înfipse iar și iar, parcă vrând să se asigure că nu se va mai trezi a doua zi.