El Diablo de mi corazon

Capitolul IV

          În jurul insulei de bucătărie le găsesc pe mama şi pe Sierra încercând să pregătească o prăjitură. Micuțul Nate se uită pe fereastră spre casa Oliviei, cea mai bună prietenă a lui și pare destul de nerăbdător să poată ieși la joacă.    

     — Unde e tata? le întreb când ajung lângă ele, deşi sunt convinsă că este la birou, îngropat printre dosare.

     — În grădina din spate, Em, dar a spus că vrea să stea puțin singur, îmi răspunde mama pe un ton calm, văzându-şi în continuare de amestecarea făinei cu ou şi zahăr.

     — A aflat că Natalia este însărcinată, îmi explică sora mea, dându-şi ochii peste cap şi izbucnind în râs.

     — Sierra! o atenționează mama.

          Nu mai stau pe gânduri, ci mă îndrept spre ușa de sticlă. Nu este nevoie să îl caut prea mult știind deja că tata se află în locul său preferat, un foișor din lemn de stejar alb și sticlă în interiorul căruia sunt plantate  o mare diversitate de flori și arbuști întâlniţi doar în pădurea ecuatorială. Câteva specii de papagali zboară liberi în interiorul cupolei de sticlă, iar alte păsări cu triluri care mai de care mai melodioase ne încântă auzul.

          Ideea de a avea un glob de sticlă cu o întreagă mini-junglă în interior a fost, în mare parte, a mea. Ne-am mutat în Los Angeles la puţin timp de la moartea tatălui meu și tot ceea ce îmi doream era să am un loc doar al meu, un loc în care să fiu înconjurată de natură. Tata mi-a îndeplinit dorinţa angajând cei mai buni peisagiști din oraș care, după ce le-am explicat ceea ce îmi doresc, au construit micul paradis exotic. Foișorul a devenit un refugiu pentru toţi, însă eu și tata suntem cei care își petrec cel mai mult timp aici, stând pe unul dintre leagănele argintii, ascultând  păsările și meditând asupra problemelor cu care ne confruntăm.

          De îndată ce pășesc în interiorul foișorului, mireasma orhideelor înflorite îmi invadează nările, iar cântecele păsărelelor amestecate cu sunetele diverse pe care le scot papagalii îmi oferă o stare de liniște pe care o pot avea doar în locul acesta. Mă îndrept cu pași mici spre celălalt capăt al grădinii interioare, spre fântâna arteziană din marmură albă și o bancă din lemn de abanos unde îl găsesc pe tata cu privirea pierdută și cu o ţigară în mână, deși pot număra pe degetele de la o singură mână de câte ori l-am văzut fumând.

          Mă așez lângă el, nefiind sigură dacă ar trebui să deschid sau nu subiectul, doar după câteva minute îmi fac curaj să rup tăcerea.

     — Tată, ești bine? îl întreb mai mult șoptit.

     — Sunt doar obosit, Em, îmi răspunde întorcându-și privirea spre mine, privire în care pot vedea tristeţe și regret. Ţinând cont de ochii lui roșii, sunt convinsă că a și plâns.

     — Încă o iubești, dau glas afirmaţiei de care eram conștientă de ceva timp, dar pe care nu am rostit-o niciodată cu voce tare.

     — Bebecita...

     — E în regulă, tată, continui punându-mi mâna peste a lui. Crezi că nu se vede că tu și mama nu vă iubiți? Știu că sunteţi prieteni, însă mai știu și că inima ei îi va aparține întotdeauna lui Joel, la fel cum a ta bate pentru Natalia. De fiecare dată când vine pe aici nu îți poți lua ochii de la ea.

     — Scumpa mea, sunt fericit cu viaţa pe care o am. Alături de voi, îmi spune trăgându-mă la pieptul său.

     — Știu că ne iubești și ai face orice pentru noi, însă asta nu înseamnă că nu regreţi că te-ai despărțit de Natalia, continui deranjată de faptul că nu vrea să recunoască ceea ce este atât de vizibil.