El Diablo de mi corazon

Prolog - E M E R I E

E una dintre acele seri în care imaginile care mă bântuie de aproape un an mă împiedică să pun geană pe geană. Bănuiesc că şi cearta pe care am avut-o cu mama are o contribuție la acest fapt. Îmi pare rău că relația dintre noi s-a deteriorat atât de mult în ultimii ani. E mama mea şi o iubesc, însă suntem prea diferite pentru a ne înțelege.

Mereu părinții mei au fost mult mai mult decât protectivi, dar asta şi banii nu sunt tot ceea ce un copil are nevoie. În şcoala primară, eram o fetiță normală, fericită, cu doi părinți care se iubeau şi o familie mare. Mă puteam considera chiar foarte norocoasă. Trecusem deja peste perioada în care mama nu a fost prezentă în viața mea vreo trei ani. Recuperam timpul pierdut făcând diverse activități împreună, mă jucam cu surioara mea mai mică sau, pur şi simplu, stăteam în sânul familiei, bucurându-mă de dragostea pe care toți mi-o ofereau.

După acel accident toată copilăria mea s-a prăbuşit. Aveam doar unsprezece ani, însă am înțeles că nimic nu va mai fi la fel ca înainte.

Am început să tânjesc după iubirea mamei şi a tatălui meu, Erick, care deveniseră fie prea ocupați, fie prea îndurerați pentru a-mi mai acorda atenția de care avea nevoie un copil de unsprezece ani.

Acum copilăria mea este pe sfârşite şi acest lucru nu poate decât să mă bucure. A fost o perioadă confuză, cu urcuşuri şi coborâşuri, dar încetul cu încetul a trebuit să mă obişnuiesc cu situația.

Peste o lună voi împlini optsprezece ani. Peste o lună voi păşi în lumea adulților şi voi putea să iau propriile decizii, chiar dacă va trebui să suport şi consecințele acestora. Până la urmă, toți oamenii comit greşeli. Important este să învățăm ceva din ele.

De la acel eveniment nefericit, timp de vreo doi ani nu mi-am văzut părinții zâmbind nici măcar o singură dată. Unica mea bucurie era că mă puteam juca alături de sora şi fratele meu. Ei primeau mai multă atenție decât mine, dar nu am fost niciodată geloasă. Sierra fusese bolnavă şi încă mergea periodic la medic. Nathaniel era cel mai mic.

În adolescență, tot ceea ce mi-a mai alinat oarecum tristețea a fost cardul lui tati. Toată lumea ar trebui să admită că shopping-ul este o terapie, care te ajuta puțin să treci peste anumite momente mai dificile. Păcat că nu funcționează şi în ceea ce priveşte traumele.

Oamenii spun că sunt alintată? Lasă-i să spună.

Mă cred o fetiță de bani gata care nu trăieşte în realitate, ci în lumea creată de tatăl ei? Lasă-i să creadă pentru că niciodată nu mă vor cunoaşte cu adevărat. Niciodată nu vor avea ocazia să afle că în spatele măştii de răsfățată cu viaţă perfectă, nimic nu este roz.

Se spune că timpul vindecă rănile, însă cicatricile rămân pentru totdeauna pe trup sau pe suflet, depinzând de natura lor. Acest lucru este valabil atât în cazul meu, cât şi în cel al mamei şi tatălui meu.

Părinții mei au început să înțeleagă că toți trei aveam nevoie de dragostea şi prezenţa lor constantă, nu de bani şi de cadouri scumpe. Şi-au petrecut mai mult timp cu noi, am început să mergem în mici vacanțe în familie. Totuşi, eu deja înțelegeam mai multe decât ar fi trebuit să înțeleg la vârsta mea. Îmi dădeam seama că ei nu sunt fericiți.

Pot afirma că cel mai frumos moment din viaţa mea a fost aniversarea de şaptesprezece ani. Pentru prima dată, am simțit că eu, mama, tata, Sierra şi Nate formăm o familie în adevăratul sens al cuvântului. Inima îmi exploda de fericire, întrucât familia mea reuşise, în sfârşit, să treacă peste durere. Eram înconjurată de oameni dragi şi totul părea că va fi bine, însă m-am înşelat amarnic, căci a urmat cea mai sumbră perioadă a vieții mele.