El Diablo de mi corazon

○○ Raven ○○ (Prolog - volumul 2)

Tot cartierul duhneşte a marijuana şi, deşi majoritatea tinerilor sunt deja mai mult decât ameţiți, caută să-şi cumpere următoarea doză. Trebuie să-i mulțumesc prietenului tatei pentru pontul dat. Într-o singură oră de când mă aflu pe străzile celui mai luxos cartier din Medellín, am vândut mai mult decât am făcut-o într-o săptămână întreagă prin vecinitatea casei mele, aflată undeva spre suburbia oraşului.

- Mai ai? mă întreabă o blondă, râzând zgomotos şi prinzându-se de mâna mea când se împiedică de un obstacol imaginar.

Părul bălai îi trece cu puțin peste umeri şi este prins cu o bandană cu model floral. Poartă doar o bustieră neagră care atrage atenția asupra sânilor mari şi perfect rotunzi, în timp ce pantalonii din denim sunt atât de scurți încât pot zări cu uşurință marginea bikinilor. Sunt roşii.

Ochii mari, având o nunață închisă de albastru, îi sunt uşor împăienjeniți din cauza drogului, iar rujul roşu i s-a întins pe chip, probabil după ce s-a sărutat cu vreun străin. Este frumoasă, chiar şi aşa răvăşită.

Privirea îmi cade asupra bijuteriilor scumpe pe care le poartă, făcându-mă să realizez că blonda face parte din înalta societate. Una dintre fetele care indiferent de dorințele pe care le au, părinții le fac pe plac. Una dintre persoanele superficiale cărora nu le pasă de nimeni altcineva dacă lor le este bine.

- Nu mai am. Îmi pare rău, mint, dându-mi seama că o altă doză ar avea un efect năucitor asupra blondinei, existând chiar posibilitatea de a o ucide. Nu pare obişnuită cu drogurile.

Vreau să vând cât mai mult pentru a face bani. O fac pentru Ave şi mama, însă nu vreau ca cineva să-şi piardă viața din vina mea.

- Atunci vino cu mine, îmi zice, fluturând din gene şi mă trage de mână.

O urmez mai mult din curiozitate, mergând pe o străduţă îngustă, complet pustie. Blonda se opreşte brusc lângă o clădire şi începe să se dezbrace. Mai întâi pantalonii scurți, apoi bustiera şi bikinii, aruncând toate piesele vestimentare pe trotuarul prăfuit. Îmi zâmbeşte cu subînțeles înainte de a-mi desface cu pricepere fermoarul jeanşilor şi a-i trage în jos.

- Trage-mi-o. Cred că se va simți mai bine decât marijuana.

Nu aştept să mi se spună a doua oară, năpustindu-mă asupra gurii blondei, care îşi fixează mâinile pe zidul clădirii, arcuindu-şi spatele pentru a-mi atrage atenția asupra posteriorului perfect bronzat. Fără niciun avertisment, mă avânt în ea.

- Exact cum am spus. Mai bun decât drogurile pe care le vinzi, suspină, lingându-şi buzele. Nu ai față de traficant, continuă, rostind-o ca pe o afirmație în timp ce îşi adună hainele de pe jos şi le îmbracă, fără ca măcar să le scuture.

- Poate că nu toți avem bani de aruncat. Poate unii nu au nici strictul necesar, mârâi enervat. Mă cunoaşte de nici jumătate de oră şi deja trage concluzii despre mine?

Mă priveşte pierdută preț de câteva secunde. Vreau să plec şi să-mi văd de treabă, însă vocea ei mă opreşte.