El Diablo de mi corazon

Capitolul XVII

          Mă aşez la masă, însă în loc să mânânc, mă joc cu furculița în farfurie. Deşi aud discuția părinților mei, nu înțeleg niciun cuvânt, fiind total absentă, pierdută printre sute de scensroi care mi se derulează în minte, scenarii despre cum ar trebui să deschid subiectul şi să vorbesc cu tata,  însă toate se termină în acelaşi mod, şi anume, dezamăgitor.  

     — Nu ți-e foame, Em? mă întreabă mama, privindu-mă curioasă şi fluturându-şi mâna prin faţa mea pentru a mă readuce la realitate. Nici nu te-ai atins de mâncare, iar sora ta deja a terminat.

          Îmi întorc privirea spre scaunul Sierrei, care este deja gol. Se pare că a înfulecat cât de repede a putut şi a fugit în camera ei. În ultimul timp, este mult mai tăcută. Se pare că preferă să-şi petreacă timp în dormitorul ei, cu căştile în urechi, renunțând la petrecerile târzii cu prietenii sau la toate obiceiurile care îi enervau pe părinții noştrii. Poate voi vorbi cu ea despre astaz dar nu acum. Acum am prea multe pe cap.

     — Am mâncat cu Maeve şi Royce, răspund, dar nici eu însămi nu m-aş crede.

          Îi sunt recunoscătoare mamei că nu insistă, deşi ştiu că mă va aştepta o discuție cu ea mai târziu. Îmi zâmbeşte cald, transmițându-mi că-mi este alături, după care începe să strângă masa, ducând farfuriile la bucătărie şi aşezându-le, rând pe rând, în maşina de spălat vase.

     — Tată, putem vorbi?

          Întrebarea mea sună mai mult ca o şoaptă, iar în clipa următoare îmi pare rău că am rostit-o. Poate că ar fi trebuit să mai amân discuţia asta, deşi sunt conştientă că este inevitabilă.

     — Claro, mi amor, îmi răspunde calm şi oferindu-mi aceeaşi privire plină de dragoste cu care sunt obişnuită.

          Îl rog să mergem la etaj, în biroul său pentru a putea vorbi între patru ochi. Nu-mi doresc ca mama să afle deocamdată, căci se enervează destul de repede şi ar începe probabil să plângă sau să strige la el, lăsându-mă astfel fără răspunsuri la întrebările care nu-mi dau pace. Confuzia i se citeşte în ochii verzi, însă nu mă refuză.

          Ia loc pe scaunul de piele din spatele biroului din lemn masiv de abanos. Mă invită să mă aşez şi eu unde îmi doresc: fie pe canapeaua roşie de lângă fereastră, fie pe unul dintre scaunele de aceesşi culoare, aşezate în faţa biroului său. Aleg canapeaua, doar pentru a-mi putea pierde privirea pe geam, în cazul în care discuția va deveni prea greu de suportat, lucru de care sunt aproape sigură.

     — Ce s-a întâmplat, Em?

          Îngrijorarea i se citeşte în ochii verzi care mă cercetează atent, în căutarea unui indiciu cât de mic cu privire la ceea ce îmi frământă gândurile.

     — Îl cunoşteai pe Raven înainte de a-l invita eu la cină pentru a vi-l prezenta? întreb, dorindu-mi să fac legătura dintre tatăl meu şi familia lui Raven.

           Confuzia îşi face mai mult loc în privirea tatălui meu şi pare că se pierde puțin printre gânduri, încercând să-şi amintească dacă l-a mai întâlnit vreodată pe brunet.

     — Nu-mi amintesc nimic despre el. Ştii că sunt destul de bun la reținut numele şi chipurile oamenilor, iar pe Raven sunt sigur că l-am cunoscut în seara aceea. De ce mă întrebi asta, totuşi? Nu mă înțelege greşit, dar credeam că între voi s-a terminat totul.

      — Aşa este. Nu mai suntem împreună, însă nu asta este important acum. Numele Ricardo Moretti îţi spune ceva?

          Expresia uimită a tatălui meu îmi spune că sigur ştie despre cine vorbesc, însă confuzia continuă să fie şi ea prezentă, aşa că aleg să clarific situaţia.

     — Acesta este numele tatălui biologic al lui Raven.

     — Nu pot să cred aşa ceva, oftează, trecându-şi mâinile prin păr agitat. Nu am auzit numele ăsta de ani de zile. Ricardo Moretti a fost şeful mafiei italiene care îşi desfăşura activitatea în Chicago şi Los Angeles. A fost pus sub acuzaţii grave precum asasinate, violuri, trafic de droguri, arme, persoane. Tot ceea ce am făcut eu a fost să mă asigur că un om ca el nu este lăsat în libertate după câțiva ani de închisoare. În cele din urmă, a primit pedeapsa capitală.

          Mafia? Inima mea sare peste câteva bătâi la auzul celor spuse de tatăl meu, şocul fiind mult prea mare. Raven este un arogant egoist căruia îi pasă doar de el, însă fiu de mafiot? Oare el se ocupă cu acelaşi lucru? Nu, nu se poate să fi stat lângă un asasin lipsit de scrupule tot timpul ăsta, nu?

          — A fost cu mine doar din dorința de a se răzbuna pe tine, continui, încercând să ajung totuşi la subiect.

          Un oftat îi scapă printre buze şi nu pare deloc surprins. Ba sunt aproape convinsă că ştie despre ceea ce vreau să discutăm.

     — Ştiu. M-a sunat şi m-a amenințat cu nişte poze pe care le-a făcut unor documente din seif, apoi a renunţat. Îmi ceruse bani, precum şi să renunț la încercarea de a redobândi acţiunile din lanţul hotelier, însă se pare că ți-a spus ție totul...

     — E adevărat? Spune-mi că tatăl meu este un om drept, care nu ar face aşa ceva, suspin, căci privirea lui vinovată îmi confirmă totul.

          Ştiu că nu mă va minţi, îmi va spune adevărul, însă asts nu-l va face mai puţin dureros.

      — Lo siento, bebecita. Oricât de mult ți-ai dori să nu-ţi încalci principiile morale, uneori este mult prea dificil şi trebuie să mai faci excepții. Nu sunt mândru de aceste două cazuri, însă nu exista o alegere bună. Orice aş fi ales, ar fi fost la fel de greşit. Până şi eu am ajuns uneori să fiu pion pe tabla de şah al unor oameni foarte influenți. Mai ales atunci când nu mă învârteam în aceleaşi cercuri ale societății.

          Se ridică de la birou şi deschide larg brațele, îndemnându-mă să mă fuc în locul care mi-a oferit mereu protecţie şi dragoste părintească. Nu ezit şi profit de îmbrăţişarea caldă a tatălui meu, îmbrăţişare care se simte la fel ca înainte. Poate că nu ar trebui să mă implic în ceva ceea ce nu înțeleg complet. Jocurile politice au fost întotdeauna murdare. Poate tata a făcut o greşeală sau, pur şi simplu, a fost persoana potrivită în momentul nepotrivit. M-am temut degeaba  respectul meu pentru bărbatul care mi-a fost mereu alături nu se poate evapora vreodată.

      — Viaţa nu e dreaptă, suspin la pieptul lui.

     — Ştiu, draga mea. Ştiu... oftează la rândul său şi-mi şterge lacrimile pe care nici nu le simțisem curgându-mi pe obraji.

      — Mama ştie despre acele documente? întreb, neputând să-mi stăpânesc curiozitatea.

     — Mama ta ştie totul despre mine, îmi răspunde, zâmbindu-mi cald.

🙈😘