El Diablo de mi corazon

Capitolul VII (partea a 2-a)

     — Adică... tot ceea ce a fost între noi a fost o minciună? şoptesc cu vocea întretăiată, lacrimile continuând să se scurgă pe obrajii mei ca de acolo să se prelingă mai jos până pe sâni.  

     — Nu-mi pasă ce crezi tu. Poți considera că totul a fost o minciună sau un joc, poate un plan? E alegerea ta, ridică din umeri dezinteresat şi deloc impresionat de lacrimile mele.

          Secundele par că se transformă în ore, iar liniştea care s-a aşternut intre noi amplifică senzația că timpul s-a oprit în loc.

           Simt un nod în gât care îmi îngreunează respirația, făcându-mi plămânii să tânjească după o porție potrivită de aer. Totodată, mintea îmi redă la nesfârşit cuvintele lui, dându-mi impresia că ajung să înnebunesc. Conştientizarea situației în care ne aflăm mă loveşte ca un fulger, menit să-mi ardă din temelii inima şi orice fărâmă de rațiune, dar nu şi speranța al naibii de firavă că totul este o minciună, o încercare patetică a iubitului meu de a mă alunga. Doar din lipsa încrederii în sine şi frica de a-şi lăsa inima să iubească.

     — Minți! strig cât pot de tare, deşi simt că a sunat doar ca o şoaptă jalnică, însoțită de un scâncet.

          Înainte de a-mi da seama ce fac, îl pocnesc peste obraz, iar surprinderea îşi face loc în privirea sa de gheață, însă nu reacționează în niciun fel nici când îl lovesc a doua sau a treia oară.

          Îi strâng tricoul în pumni, trăgând cu putere în speranța că voi reuşi să-l regăsesc pe Raven al meu în spatele acelui zid de gheață, însă nimic. Nici măcar în clipa în care îl lovesc cu pumnii în piept.

          Brunetul stă nemişcat, iar chipul lipsit de expresie îi pare perfect sculptat de cel mai iscusit meşter.

          Raven al meu nu poate fi aşa. Este imposibil ca Raven al meu, băiatul iubitor şi mereu atent la dorințele mele, să se dovedească a fi acest diavol fără inimă care a urmărit încă de la început să se joace cu mine şi să-mi frângă inima în cel mai hain mod cu putință. Refuz să cred. Refuz.

          Până mai ieri, eram atât de fericiți, iar în braţele sale, mă simțeam ca în Rai. Acum sunt înconjurată de indiferența sa.

     — Minți, Rav, şoptesc, inima şi minte îmi sunt cuprinse de un sentiment de disperare care mă face să devin exact ceea ce mi-am promis că nu voi deveni niciodată şi anume, slabă în fața unui bărbat, dar nu vreau să îl pierd.

     — Emerie, îmi rosteşte numele, iar vocea lui nu face decât să-mi amplifice tristeţea, dar, în acelaşi timp mă face să realizez cât de penibilă sunt în această clipă.

          Mă comport exact ca mama şi, totuşi, ce ar trebui să fac? Să lupt pentru inima unui bărbat care a distrus-o pe a mea sau să îl uit definitiv, întrucât, în viitor, nu am de gând să ofer o a doua şansă celui care mi-a provocat atâta suferință?

     — Te urăsc, Raven! izbucnesc, lovindu-l din nou cu pumnii în piept şi zbătându-mă în brațele care mă cuprind pentru a mă depărta de el, aceleaşi brațe în care m-am simțit protejată atât de multe nopți. Doar pentru că tu eşti egoist şi nu vrei să iubeşti, nu înseamnă că nu o poți face! Vrei doar să fugi de mine pentru ca să nu simți nimic. Eşti un laş care se teme de propria sa inimă! Raven, nu te mai minți pe tine însuți! Mă iubeşti!

     — Ți-am zis că nu vreau să aud rahaturi din astea! urlă, strângându-mă dureros de braț. Tu eşti cea care te minți singură, Emerie, mârâie, lipindu-şi trupul de al meu şi înainte de a realiza cum, ajung cu spatele de peretele care separă camera de zi de dormitorul nostru.