El Diablo de mi corazon

Capitolul VII (partea 1)

     — Bună dimineața, prinţeso, rosteşte cu un zâmbet batjocoritor pe chip când ne ciocnim pe hol, amândoi dorindu-ne să intrăm în baie pentru a face un duş.

     — Sper că ştii că trebuie să discutăm, oftez, fără a băga de seamă atitudinea lui. Mergi tu primul.

          Ochii i se îmblânzesc, deşi furtuna din oceanele irisurilor lui este încă prezentă. Îmi prinde chipul în palmele mari într-un gest blând, amintindu-mi de acel Raven care îmi curge prin vene. Mă priveşte adânc şi îşi lipeşte buzele cu disperare de ale mele. Icnesc când limba lui năstruşnică pătrunde pe neaşteptate printre buzele mele, căutând să-mi acapareze nu doar trupul, ci şi sufletul. În clipa în care îi răspund cu la fel de multă ardoare, îmi dau seama că sunt pierdută. Mi-am vândut inima Diavolului şi este prea târziu să mi-o recuperez, aşa că renunț la orice strop de rațiune şi îi înconjor gâtul cu brațele, adâncind sărutul.

          Împinge uşa de la baie, iar hainele noastre ajung pe jos, fără ca măcar să rupem sărutul. Apa caldă, ca de vară, ne udă trupurile aflate în flăcări. Mă lipeşte cu spatele de peretele de sticlă al cabinei de duş, continuând să mă sărute de parcă ar fi ultima dată când buzele lui vor fi unite cu ale mele. Mişcările limbii brunetului sunt lente, dar totuşi pătimaşe, la fel cu cele ale buzelor care par că au voinţă proprie şi şi-au propus să le devoreze pe ale mele.

          Privirea îmi coboară asupra erecției uriaşe, dar mi-o ridic ruşinată asupra chipului brunetului, care zâmbeşte subtil.

     — Îmi pare rău pentru tot, cariño. Sper că mă vei putea ierta vreodată, şopteşte cu buzele aproape lipite de urechea mea, însă înainte de a putea să-l întreb la ce se referă, îngenunchiază în fața mea, lipindu-şi buzele de locul sensibil pe care îl simt pulsând de nerăbdare.

          Cercelul din limba brunetului mă face să suspin zgomotos când începe să facă mişcări circulare, aplicând tot mai multă presiune asupra punctului în care se întâlnesc atât de multe terminații nervoase. Cu degetele răsfirate în părul său ud şi deja răvăşit, gem sub fiecare atingere. Gura lui atât de pricepută reuşeşte să mă aducă în pragul orgasmului în doar câteva secunde, iar valul puternic mă loveşte când îşi strecoară două degete în interiorul meu, pe care le mişcă fără niciun fel de inhibiție, făcându-mă să-mi simt picioarele de parcă ar fi din gelatină.

          Se ridică brusc, rămânând câteva clipe sub jetul de apă, după care, fără a-mi mai adresa niciun cuvânt, îşi înfăşoară un prosop alb în jurul bazinului şi iese din baie. Mă uit spre uşa care se închide în urma lui şi jur că ajung să cred că băiatul ăsta suferă de bipolaritate.

          Îmbrăcată cu halatul de baie şi cu părul într-un prosop, mă îndrept spre camera de zi, unde îl găsesc fumând o ţigară pe balcon. Deja este îmbrăcat şi pare că îşi doreşte să plece cât de curând posibil.

     — Vrei să discutăm, nu?

          Tonul îi este grav şi ceva îmi spune că discuţia noastră nu se va sfârşi prea bine.

     — Da. Ce s-a întâmplat cu tine în ultimele zile?

          Îşi trece degetele prin părul ud şi suflă fumul care îi umplea plămânii.

     — Nu s-a întâmplat nimic, Emerie. Doar am încetat din a mă preface. Nu vreau să mai joc rolul băiatului bun. Sunt El Diablo, un depravat care nu-i pasă de nimeni şi de nimic, rosteşte indiferent, privirea fiindu-i complet goală. Înainte de a-mi spune rahaturi precum acelea că nu sunt rău sau cine ştie ce, vreau să-ți spun adevărul. Cred că meriți să ştii.

          Face o pauză şi trage din nou din țigara pe care o ține în mâna stângă in timp ce-l privesc cu ochii mari, nelămurită şi speriată cu privire la ceea ce ar putea să-mi spună. În mod sigur ceva neplăcut.

     — Nu ne-am întâlnit pentru prima oară în noaptea în care te-ai izbit de mine pe stradă, ci mult mai devreme.

          Confuzia mă acapareză şi-mi arcuiesc o sprânceană, gândindu-mă că ar fi trebuit să-mi amintesc de el în cazul în care ne-am fi cunoscut mai demult.

     — În Columbia. Eu am fost băiatul care te-a salvat în noaptea aceea, însă ai leşinat în brațele mele din cauza atacului de panică şi probabil că acesta este motivul pentru care nu îți aduci aminte de mine.

          Îmi ia câteva clipe să procesez informația pe care tocmai am primit-o si nu înțeleg de ce nu mi-a spus asta mai demult. Mereu m-am întrebat cine a fost salvatorul meu şi am regretat că nu aveam să-l cunosc vreodată ca acum să aflu că în tot acest timp am fost în brațele lui, însă el nu a considerat că este important să-mi spună.

     — De ce nu mi-ai zis până acum?

     — Nu ştiu, dar nu vreau să vorbim despre asta acum. Când te-am revăzut în acea seară în Bel Air, mi-am spus că este posibil ca destinul să aibă pregătit ceva pentru noi doi. Începând să te cunosc, am înțeles că faci parte exact din acea categorie de oameni pe care o urăsc din tot sufletul: bogații snobi care nu au nici cea mai mică idee despre cum trăiesc clasele inferioare. Mi-am propus să mă joc puţin, dar acum m-am săturat. Chiar crezi ca eu m-aş fi uitat la tine? Ca să fiu clar, ai fost un simplu joc pentru mine. Totuşi, jocul a devenit palpitant abia când ți-ai desfăcut picioarele în fața mea. N-am simțit, nu simt şi nu voi simţi nimic pentru tine. Poate doar ură.

          Cu fiecare cuvânt al brunetului, lacrimi fierbinți îmi inundă ochii şi-mi simt inima, dezmembrându-se ca un puzzle ale cărui piese sunt împrăştiate de vânt.

     — Să mă culc cu tine nu era un aspect existent în jocul meu, însă nu te-a obligat nimeni să-mi faci loc între picioarele tale, Emerie. Îmi pare rău.

          Nici măcar o urmă de regret nu îşi are loc în ochii sau în tonul vocii sale. Doar indiferență, fapt ce îmi sfâşie şi mai tare inima suficient de naivă, încât continuă să spere că totul este doar o glumă extrem de proastă.

     — Adică... tot ceea ce a fost între noi a fost o minciună? şoptesc cu vocea întretăiată.

Nu prea am timp de scris zilele astea. Am zis sa postez măcar asta😇
Scuze🙈🥺