El Diablo de mi corazon

Capitolul XIX

          Peretele de sticlă al duşului este aburit, iar apa fierbinte îmi dezmiardă pielea amorțită din cauza băii reci şi neprevăzute de mai devreme. Gândul îmi fuge la şoaptele lui Raven, şoapte pe care le aud precum un ecou, repetându-se iar şi iar în mintea mea. Nebunia momentului mi-a făcut inima să-şi întețească bătăile şi rațiunea să mă părăsească, la fel ca de fiecare dată când simt atingerea lui pe piele sau săruturile răvăşitoare, fierbinți aduse tocmai din Iad.  

          Deschid uşa duşului, întinzându-mă după unul dintre prosoapele albe pe care Raven mi le-a lăsat pe dulăpiorul din baie. Sinceră să fiu, nici măcar nu m-a mirat că are un dormitor cu propria baie în casa lui Kayden. Până la urmă sunt cei mai buni prieteni, deşi ceva îmi spune că în ultima perioadă lucrurile nu sunt chiar atât de roz între ei.

          Îmi înfăşor părul într-unul dintre prosoape, într-o încercare eşuată de a-l prinde într-un turban. Îmi dau ochii peste cap exasperată. Niciodată nu reuşesc să o fac, motivul fiind probabil lungimea părului meu care îmi ajunge până în talie. Apuc un alt prosop pentru a mă şterge pe piele, însă brusc devin conştientă de prezenţa unei alte persoane în baia spațioasă. Sprijinit de uşă, cu mâinile strânse la piept şi acelaşi zâmbet malițios, ochii Diavolului mă privesc flămânzi. Încerc să-mi ascund goliciunea, însă este mult prea târziu. Cine ştie de când mă priveşte? Aş minți dacă aş spune că nu mă intrigă într-un anumit fel, privirea sa transmițându-mi mii de senzații care îmi ard pielea.

     — Nu ai de ce să te acoperi, cariño. Ți-am memorat fiecare centimetru de piele.

          Se apropie periculos de mult, paşii săi amintindu-mi de cei ai unui tigru care vrea să ajungă suficient de aproape de pradă pentru a se năpusti asupra ei şi a o sfâşia, luând-o prin suprindere şi nelăsându-i nicio şansă să scape. Simt mirosul revigorant al gelului său de duş, iar părul îi este ud şi ciufulit. Cred că a făcut şi el duş într-o altă baie, iar în minte mi se naşte regretul că nu a venit să mi se alăture.

     — Ce vrei, iubitule? întreb muşcându-mi jucăuş buza de jos şi ridicându-mi privirea, ochii noştrii întâlnindu-se.

     — Nu te mai juca, Emerie. E al dracu' de greu să mă controlez în prezenţa ta! O să te arzi dacă ai de gând să nai continui cu jocurile astea.

          Zâmbesc încântată că am acelaşi efect asupra lui, că reuşesc să-l năucesc şi nu sunt eu singura care-mi pierd mințile când distanţa dintre trupurile noastre dispare, însă mi-e greu să cred că o fată ca mine reuşeşte să înnebunească un bărbat ca el. Poate că şi El Diablo are slăbiciuni sau poate că încă joacă un joc periculos şi ar trebui să fiu mai atentă.

     — Dar nu e un joc, iubitul meu, şoptesc şi-mi lipesc uşor buzele de lobul urechii lui.

          Diavolul meu îşi aşază mâinile pe talia mea, umezindu-şi buzele cu limba. Privirea întunecată pare să aibă o sclipire, calmul dinaintea furtunii. Raven este atât de imprevizibil încât într-o secundă soarele se poate transforma într-un uragan care sfâşie tot ceea ce îi stă în cale.

     — Sunt al tău o viaţă şi încă o zi, cariño. Nu mă interesează de cât timp vei avea nevoie ca să mă ierţi şi nu ştiu dacă îmi vei da o altă şansă, însă eu te voi aştepta. Am de gând să lupt pentru tine până la ultima suflare. Vreau să ştiu că am încercat tot ceea ce-mi stă în putință pentru a-ți recâştiga inima.

          Inima îmi bate accelerat, zăpăcită fiind de declarația brunetului  cât şi de apropierea trupurilor boastre despărțite doar de hainele lui şi prosopul meu.

     — Devii tot mai bun la noul tău joc, suspin şi vreau să mă îndepărtez pentru a pune o distanță sigură între noi.

     — Şi tu ai devenit femeia care mă face să-mi pierd minţile, femeia de care am nevoie şi pentru a respira cum trebuie.

          Vorbele sale au efectul de a mă cufunda într-o confuzie densă, sinceritatea care a părut să existe în cuvintele sale dându-mă şi mai mult peste cap.

     — Emerie, îţi jur că totul este real de data aceasta. Am nevoie de tine. Te vreau şi te iubesc, rosteşte năucitor şi urăsc că este un actor atât de bun încât poate să-şi facă ochii să pară atât de sinceri.

          Oftez pierdută, neştiind dacă ar trebui să-l cred. Inima mea naivă îmi spune că ar trebui să-l cred, de parcă a uitat deja că tot el a frânt-o în mii de bucățele pe care le-a călcat în picioare fără să-i pese şi fără să privească în urmă. Totuşi, mintea mă avertizează, încercând să creeze un scut protector pentru inima mea care, mai mult ca sigur, nu ar supraviețui altui atac nimicitor din partea celui pe care îl iubeşte orbeşte.

     — Ce te-a făcut să realizezi că ai nevoie de mine şi mă iubeşti cu adevărat? pun întrebarea, căutând să-l privesc cât mai adânc în ochi în încercarea de a mă convinge dacă sinceritatea pe care am sesizat-o este reală sau vreo urmă de maliţiozitate îşi face loc în ochii de culoarea mării.

     — Fiecare clipă în absenţa ta se simte de parcă aş rămâne fără oxigen, Em. Mi-e dor de tine şi în dorința de a te distruge, nu am realizat că răzbunarea îmi va aduce şi mie aceeaşi durere. Credeam că inima mea de gheaţă e inaptă să iubească, dar tu ai fost singura persoană care mi-a arătat exact opusul. Ai fost cea care mi-a topit inima, lăsând-o vulnerabilă şi incapabilă să mai bată la fel când nu primeşte dragostea ta.