El Diablo de mi corazon

Capitolul XIV

          Singură. Confuză. Cu inima frântă. În mijlocul unui pat străin pe care în urmă cu doar câteva clipe mi-am pierdut ultima urmă de demnitate. Într-o clădire a ororilor, plină de persoane necunoscute, în căutare de plăceri păcătoase. Așa m-a lăsat Raven. Din nou. Și o va face iar și iar dacă eu nu mă învăț minte să nu mă mai pun cu Diavolul, însă ceva din mine nu poate renunţa. Nu știu dacă este vorba de curiozitate, de răzbunare sau o ultimă fărâmă de dragoste rămasă rătăcită undeva în adâncul sufletului meu, o fărâmâ pe care vreau neapărat să o fac să se evapore, dar care se încăpăţânează să rămână cu mine. 

          Îmi privesc reflexia în oglindă, întrebându-mă de ce sunt atât de naivă, de ce nu am putut să-mi duc până la capăt jocul și de ce am cedat în faţa lui. Poate că răspunsul este unul simplu, însă eu neg cu desăvârșire acea variantă.

          Mă pregătesc să părăsesc camera, întrebându-mă dacă ar trebui să-l sun pe Royce. Mă tem să merg singură pe holul îngust cu zeci de uși în spatele cărora se petrec tot felul de lucruri pe care nu-mi doresc să le știu. Vrând să apelez numărul prietenului meu, nu observ când ușa din lemn masiv se deschide, iar un trup masiv se oprește în faţa mea. Primul sentiment e de teamă, sperând să nu dau de vreun psihopat care să... nici nu vreau să mă gândesc. Ridicându-mi privirea, dau de ochii albaștrii ai altui psihopat, dar unul are îmi provoacă doar nervi și pe care îmi doresc să-l plesnesc.

     — Ce faci, îngeraș? șoptește, rânjind și implorându-mi palma să facă din nou cunoștiinţă cu obrazul lui, acoperit de barba nerasă de o zi sau două.

     — Du-te dracu', mârâi enervată, nerealizând când am început să am un asemenea limbaj.

     — Nu pot, cariño. Yo soy El Diablo. Ai spus că vrei să discutăm, nu? Sunt aici, continuă relaxat, dar nu se clintește din faţa mea pentru a nu-mi da ocazia să mă îndrept spre ușă și să dispar la fel cum a făcut-o el în urmă cu doar câteva minute, deși nu înțeleg de ce s-a mai întors. Nu cred că brusc are dispoziția de a-mi oferi mie explicații. Trebuie să fie altceva la mijloc.

          Sunt nedumerită și nu știu dacă ar trebui să ascult ce are de spus, în contextul în care, cel mai probabil, singura lui intenție este să mă rănească și mai mult, având plăcerea sadică de a mă vedea la pământ. 

     — Brusc îți dorești să vorbim? Ce s-a schimbat? Spune-mi sincer, Raven, tu te-ai mai crede după atâtea minciuni? pun întrebările, încercând să par neafectată de tot ceea ce se întâmplă, deși e al naibii de greu să stai față în față cu bărbatul care era motivul zâmbetelor tale și, care, brusc a devenit cel mai mare coșmar al vieții tale. De ce trebuia să am același noroc în dragoste ca mama?

          Brunetul își trece mâna stângă prin păr, oftând, după care privirea îi coboară în pământ. Caută agitat ceva prin buzunarul jeanșilor, probabil pachetul de țigări, dar renunță destul de repede și își îndreaptă din nou atenția spre mine, realizând că m-a lăsat prea mult să-i aștept răspunsurile la întrebarile pe care i le-am adresat.

     — Mereu mi-am dorit să vorbesc cu tine, Em, însă nu a fost, nu este și nu va fi posibil dintr-un număr destul de mare de motive pe care tu nu le înțelegi în acest moment, iar referitor la întrebarea despre încredere, răspunsul meu este nu, însă eu nu am încredere în nimeni, Emerie. Nici măcar în mine.

          Îşi muşcă buza, dar nu în modul lent cum o face când este conştient că gestul său înnebuneşte prezenţele feminine, ci involuntar, grăbit şi probabil agitat. Oricum ar fi, trebuie să recunosc că este un actor foarte talentat.