El Diablo de mi corazon

Capitolul XIV

- Telefonul, îmi spune mama şi întinde mâna.

După felul în care mă priveşte ştiu că este furioasă. Este atât de enervată de ceea ce am făcut încât mă întreb de câte secunde mai are nevoie până va exploda.

Îmi scot telefonul din poşetă şi i-l dau. Nu am curaj să o privesc în ochi. Nu am curaj să spun vreun cuvânt. Nu după ce tata a fost nevoit să vină la secția de poliție pentru a-şi lua fiica acasă. În miez de noapte.

- De asta ți-a dat tatăl tău maşină de jumătate de milion de dolari? Să participi la curse de maşini, organizate ilegal de cine ştie ce golani? ridică tonul şi începe să se plimbe dintr-un capăt în celălalt al camerei de zi.

Îmi las privirea în pământ şi continui să rămân tăcută. Inima-mi bate dezamăgită de faptul că cel în care am avut atât de multă încredere m-a trădat şi a fugit ca un laş, iar ruşinea pe care o simt acum, în faţa părinților mei, este imposibil de explicat.

- Spune-mi, Emerie! Aveam pretenții de la tine! Cu cine ieşi? În ce anturaj te-ai bagat şi ce faci? Vrei să-ți distrugi viața? Spune-mi, strigă mama la mine.

Se apropie şi ştiu că şi-ar dori să mă pocnească. Închid ochii, fiind conştientă că o merit. Deşi până acum niciunul dintre părinții mei nu a ridicat vreodată mâna la mine, acum mama este prea nervoasă pentru a mai ține cont de ceva.

- Mara, te rog. Cred că ştie şi ea că a greşit. Nu rezolvi nimic dacă țipi la ea, vorbeşte tata pentru prima oară de când m-a luat de la secția de poliție.

Tot drumul spre casă a fost dominat de o linişte de mormânt. Tata nici măcar nu m-a privit, darămite să-mi adreseze vreun cuvânt. Acesta este lucrul care mă doare cel mai mult. Mi se rupe inima bucată cu bucată să-l ştiu pe tata supărat pe mine. Să ştiu cât de mult l-am dezamăgit. Şi totul din cauza lui. A unui tip pe care îl cunosc de o săptămână.

Cu toate acestea, se pare că tata chiar şi acum îmi ia apărarea. De ce? Nu merit.

- Iubito, mă laşi să vorbesc cu ea? i se adresează mamei care oftează şi pleacă la etaj pentru a ne lăsa singuri.

Tata ia loc pe canapea, însă eu rămân nemişcată lângă perete, lacrimile curgându-mi pe obraji.

- Em, vino, mă cheamă şi mă îndrept spre canapea cu paşi mici. Şterge-ți lacrimile, bebecita, îmi cere, întinzându-mi o batistă.

Îmi şterg ochii şi obrajii umezi.

- Tată... Îmi pare rău! şoptesc suspinând şi încercând să-mi abțin lacrimile care curg neîncetat.

- Ți-am cerut doar să nu-mi ascunzi nimic, îmi spune, iar dezamăgirea îi este prezentă în voce.

Mă urăsc. Cum am putut face asta fără să mă gândesc la consecințe? De ce m-am lăsat vrăjită de farmecele lui El Diablo?

- Ştiu, dar... Nu înțeleg ce era cu mine, zic.

- Nu le-am permis poliţiştilor să-ți pună întrebări, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să dezvălui adevărul, Em, vorbeşte serios. Ai idee de cât de mult timp îi caută poliţiştii pe acei băieți?

- Tată...

- Ascultă-mă, bebecita. Mereu s-au organizat astfel de curse în Los Angeles şi atât eu, cât şi Joel am participat la ele. Mai ales Joel. Ştiu cum se simte adrenalina, Emerie. Ştiu ce înseamnă să fii curios şi să-ți doreşti să ai parte de senzații noi, însă nu vreau asta pentru tine. Eşti fată, Em şi ştii cât de multe se pot întâmpla. Eşti sensibilă şi inocentă, iar un astfel de anturaj nu va aduce nimic bun, vorbeşte calm, luându-mă de mână.