El Diablo de mi corazon

Capitolul XV

          Piepturile aproape ni se ating, simțindu-ne inimile bătând agitate. Îmi dau capul pe spate, întâlnindu-i ochii de un albastru asemănător cu cel al cerului după furtună. Una dintre palmele lui ajunge să mă atingă din nou, odihnindu-se pe şoldul meu stâng şi făcându-mi pielea să ardă sub atingerea sa posesivă. 

           Nu am timp să îi evit buzele care se zdrobesc de ale mele şi chiar dacă aş fi avut probabil nu aş fi făcut-o. În ciuda a ceea ce s-a întâmplat mai devreme între noi, trupul meu încă tânjeşte după el, simțind dorința arzătoare de a-l avea complet.

          Sărutul dezlănțuit mă trage mai aproape de flăcările Iadului care mă vor arde încetul cu încetul, însă nu mă pot împotrivi. Efectul devastator pe care îl are asupra trupului meu mă consumă şi, în acelaşi timp, mă face să realizez că totul se simte ca o plăcere bolnavă. Felul în care mă atinge, modul în care îmi frământă buzele cu nerăbdare mă fac să-mi doresc să-mi trimit rațiunea la dracu' şi să nu-mi pese cât de mult mă va răni din nou. Cum ar fi dacă mi-aş putea construi ziduri în jurul inimii pentru a o putea apăra de eventuale atacuri? Cum ar fi să mă pot bucura de senzaţiile trupeşti pe care doar el este capabil să mi le ofere fără a mai suferi după aceea? Ar fi minunat şi, totuşi, imposibil.

          Mi-e ruşine că mi-l doresc atât de mult pe bărbatul care mi-a sfâşiat inima. E atât de greşit să-mi doresc să fiu a lui, să îl vreau cu atâta ardoare şi pasiune chiar şi după ce m-a distrus complet şi a încercat să-mi facă cel mai oribil lucru cu putință. Îl urăsc, însă nu pot să nu mă las prinsă în mrejele înşelătoare ale acestei iubirii nocive, mai ales când mă aflu în preajma lui.

     — Gata, Raven! rup sărutul, căutând să mă eliberez din braţele lui pentru a nu ştiu câta oară în seara aceasta.

     — Recunoaşte că mă vrei la fel de mult precum te vreau eu, cariño, şopteşte, vocea uşor răguşită şi pătrunzătoare făcându-mă să îl doresc şi mai mult.

     — Nu te doresc, mint cu neruşinare, dar îmi găsesc puterea să afişez un zâmbet malițios pe buze. Vreau doar să mă joc, însă acum sunt propriile mele reguli, deşi încă nu realizezi.

          Îşi lipeşte buzele de umărul meu, trecându-şi dinții peste pielea fină şi muşcând lent, furându-mi un suspin, după care linge la fel de înnebunitor locul vătămat.

     — Cât de inocentă erai când te-am cunoscut, iar acum tânjeşti atât de mult după păcate, cariño. Depravarea mea a ajuns să-ţi curgă prin vene şi nu ştiu dacă ar trebui să mă bucur sau să regret că nu mai eşti atât de naivă, îmi şopteşte, dându-mi şuvițele de păr după ureche înainte de a mă săruta pe gât şi a mă lipi chiar şi mai mult de trupul său.

          Respiraţia mea sacadată se aseamănă cu cea a unei gazele prinse între labele unui tigru deja sătul care îşi înfige colții în gâtul ei suficient de mult pentru a o răni, dar prea puţin pentru a o ucide pe loc, provocându-i o moarte lentă, dar sigură. Cu toate acestea, tigrul meu respiră la fel de greoi, iar dorinţa îi arde în ochii vii, la fel cum arde în ai mei, făcându-mă să par cu adevărat o depravată care şi-l doreşte nebuneşte pe tipul care nu va face decât să o rănească iar şi iar, fără regrete şi fără inhibiții. Pe tipul care a profitat de ea în toate modurile posibile, transformând-o în cu totul o altă versiune a ei, o versiune stricată care nu se aseamănă deloc cu ea, cea de dinainte de el.

          Îmi permit un moment de slăbiciune? Probabil că nu, însă voi încerca să recuperez în următoarele etape ale jocului periculos în care suntem implicaţi şi voi schimba regulile în favoarea mea, însă acum cedez, lăsându-l să se bucure de încă o victorie. O victorie a lui, dar care se simte atât de bine pentru amândoi.