El Diablo de mi corazon

Capitolul XI

Încerc să ignor gemetele tipei de pe ecranul care acoperă întreg peretele din fața patului matrimonial şi să-mi concentrez privirea asupra imaginii din depărtare a oraşului californian la care visează atât de mulți oameni din întreaga lume, oraşului care a devenit un fel de "tărâm al făgăduinței".

- Putem face şi noi conversație ca timpul să treacă mai repede? îl întreb pe blond, deşi sunt conştientă că nu este cel mai vorbăreț tip şi ar prefera liniştea în locul unor vorbe aruncate doar pentru a ucide plictiseala.

- Dacă vrei tu, răspunde sec, trăgând din țigaretă.

Încerc să mă gândesc la un subiect de discuție, însă ideile mă cam părăsesc. În timpul petrecut cu Royce, am cam vorbit despre toate posibile subiecte pe care le-am putea avea în comun. Cel puțin eu am vorbit, el părea să asculte, dar la fel de bine se poate să nu-mi fi acordat niciodată prea multă atenție şi gândul să-i fi fost cu totul în altă parte. Nu am de unde şti.

- Spune-mi despre tine, rostesc în cele din urmă, deşi nu sunt convinsă că am vreo şansă de a-l face să se deschidă în fața mea. Ştiu de la Maeve prin ce a trecut şi chiar nu-mi doresc să deschid nişte răni vechi, insistând să-mi povestească dacă el nu vrea.

Întrebarea mea pare să nu-l is prin surprindere, ştiind deja că sunt o fire curioasă. Îşi scoate pachetul de țigări şi bricheta din buzunarul de la spate pentru a-şi aprinde o altă ţigară, apoi oftează scurt şi priveşte în zare.

- Cândva am avut o viață normală, eram ca oricare copil de milionari din Bel Air. Mi se împlineau toate dorințele, însă, atât eu, cât şi sora mea, ne-am fi dorit să petrecem mai mult timp cu părinții, ei fiind prea ocupați cu munca. În primul an de liceu, am cunoscut-o pe ea şi... face o pauză în care duce țigara la buze.

- Nu trebuie să-mi spui dacă nu vrei să vorbeşti despre asta, rostesc, nedorindu-mi să-l rănesc pe singurul om care mi-a fost alături în ultima perioadă.

- E ok. Am învățat să vorbesc despre problemele pe care le-am avut, mă asigură, zâmbindu-mi şi trecându-şi uşor degetele peste mâna mea într-o atingere prietenească. Am cunoscut-o pe Erin şi ne-am îndrăgostit. Alături de ea am învățat cum e să iubeşti nebuneşte pe cineva. Alături de ea am trăit momente imposibil de descris în cuvinte, am cunoscut fericirea şi plămânii mei s-au obişnuit să respire doar în prezenţa ei. A trebuit să distrugă totul, înşelându-mă cu un tip oarecare. A urmat o perioadă marcată de certuri şi împăcări repetate, însă, în cele din urmă, am înțeles că locul nostru nu era unul lângă celălalt, face o pauză în care îşi şterge câteva lacrimi care şi-au făcut loc în ochii lui, îşi aprinde o nouă țigară înainte de a continua. Nu îmi vedeam rostul vieții fără Erin. Am început să beau şi să consum substanțe interzise până când am ajuns să abuzez de ele şi să fiu la un pas de moarte din cauza unei supradoze. Raven şi Derek au fost cei care m-au salvat...

Scap un oftat printre buze, neştiind ce ar trebui să îi spun. "Îmi pare rău" sună ca fiind cel mai rezonabil răspuns, însă nu cred că Royce are nevoie de mila nimănui, aşa că prefer să tac şi să-mi aşez mâna pe umărul său în semn de înțelegere şi susținere.

- Am fost internat la un centru de dezintoxicare şi am reuşit să scap de dependenţa de narcotice, dar inima nu mi s-a vindecat, şopteşte, ridicându-şi privirea asupra chipului meu.

- Totul va fi bine, spun, încercând să par convingătoare, deşi sunt conştientă cā nu-mi iese.

Mi-am spus mie însămi fraza asta de atât de multe ori încât am ajuns să o consider cea mai frumoasă minciună pe care o folosim toţi când trecem prin clipe dificile.

- Ştii, Emerie? Uneori persoanele pe care le iubim cel mai mult nu ne sunt predestinate. Dragostea şi, mai ales, dragostea din partea unui singur partener, nu este niciodată suficientă. Poate că nu voi şti niciodată cât de reale au fost sentimentele lui Erin, aşa cum e posibil ca nici tu să nu descoperi vreodată care au fost intenţiile reale ale lui Raven. Poate că ar trebui să acceptăm ceea ce s-a întâmplat şi să privim optimist situația, să ne gândeam doar că a fost frumos cât a fost. Viaţa e mult prea scurtă pentru a o trăi cu regrete.

Fascinată de profunzimea cuvintelor lui Royce, îl privesc cu lacrimi în ochi, lacrimi care mi-au udat involuntar obrajii.

- Mulţumesc, şoptesc, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

- Pentru? mă întreabă blondul oarecum absent şi îşi aprinde ultima ţigară rămasă în pachetul care era abia desfăcut în urmă cu vreo douăzeci de minute, când am ieşit pe balconul camerei sale.

- Pentru că îmi eşti alături, răspund simplu şi cât se poate de sincer.

Zâmbeşte, dar nu mai spune nimic. Doar rămânem în deplină tăcere, bucurându-ne de aerul răcoros al nopţii de iarnă californiană.

Fiecare dintre noi este cufundat în propriile gânduri şi, totuşi, nu ne simțim singuri. Suntem aici unul pentru celălalt ca doi oameni care erau total străini înainte de a-şi împărtăşi necazurile, devenind apoi prieteni.

Nu-mi pot explica de ce, însă ştiu că între mine şi Royce va fi o prietenie specială, poate la fel ca cea care există între mama şi tata. Pot simți asta la fel de real cum pot simți briza uşoară de vânt care se joacă în părul meu.

- Şi eu îţi mulțumesc, murmură baiatul din stânga mea dupã câteva zeci de minute de tăcere în care tot ceea ce am făcut a fost să ne pierdem printre gânduri, împreună şi totuşi singuri într-un univers meschin care nu ştim ce ne rezervă.

Îmi cer mii de scuze, dar timpul chiar nu-mi permite să revin la scris...😭

Mi-e dor de voi🥺💔