El Diablo de mi corazon

○○ Raven ○○

Mă concentrez asupra respirației şatenei pe care o țin strâns la pieptul meu. Jumătate din trupul firav este peste mine, iar căldura ei îmi dă un sentiment de linişte, mă simt ca acasă, deşi nu am mai considerat acasă vreun loc încă din noaptea aceea care mi-a schimbat radical viața.

Spre deosebire de mine, Em a adormit deja. Sunt conştient că nu voi mai dormi noaptea asta. Aşa se întâmplă mereu după ce am acel vis. Aş vrea să ies pe terasa apartamentului, însă nu vreau să-mi trezesc fata, mai ales că doarme atât de liniştită şi mă ține strâns de parcă se teme să nu fug.

Nu am de gând să plec nicăieri, cariño. Nu până când nu mă vei alunga tu din viața ta, lucru pe care îl vei face inevitabil.

Uneori îmi doresc să pot da timpul înapoi, să nu mă fi dus niciodată în cartierul acela şi să n-o fi cunoscut pe Carla. Pot spune cu mâna pe inimă că doua zi după accident a fost cea mai groaznică zi a vieţii mele şi, deşi mă doare să mă gândesc la asta, ştiu ce impact a avut ziua aceea asupra mea. A fost momentul în care Raven a fost obligat să devină El Diablo.

Mă trezesc într-o cameră albă, iar lumina îmi răneşte ochii. Îmi ia câteva minute bune să mă dezmeticesc şi să înțeleg de ce durerea de cap este atât de persistentă. Imagini cu accidentul de noaptea trecută îmi apar în minte. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat, aşa că îmi strâng toate puterile şi mă ridic din patul de spital, smulgând perfuziile pe care le aveam la mâna stângă. Mereu am urât spitalele. Nu am un motiv anume, pur şi simplu m-am ținut cât mai departe.

Înjur printre dinți la vederea pijamalelor stupide pe care le port şi îmi caut hainele cu privirea, însă nu le găsesc. Renunț oftând şi mă apropii de uşa salonului în care mă aflam doar eu, dar când apăs pe clanță, dau cu ochii de doi polițişti înarmați care stau de o parte şi de alta a uşii, având nişte expresii plictisite.

- Ce se întâmplă? pun întrebarea, încercând să dau de capăt situației care se află complet în ceață pentru mine.

- Te-ai trezit, rosteşte unul dintre polițişti, privindu-mă cu dispreț.

Nu am timp să spun nimic, căci mâinile îmi sunt încătuşate şi sunt luat aproape pe sus şi dus la secția de poliție. Disperarea pe care o simt devine din ce în ce mai intensă, căci nimeni nu mă lămureşte cu privire la ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută. Gândul că este posibil să fi ucis pe cineva mă face să-mi pierd mințile, iar teroarea care îmi curge prin vene este imposibil de descris în cuvinte.

- Ce se întâmplă? Ce am făcut? repet întrebarea pentru a suta oară, când cei doi oameni ai legii mă bruschează, aruncându-mă în spatele gratiilor ca pe un maidanez adus la adăpostul de animale.

- Vrei să ştii ce s-a întâmplat? aud vocea groasă a unui bărbat şi-mi întorc privirea spre el.

Îmbrăcat cu un costum scump şi arătând de parcă tocmai a aterizat dintr-un film cu James Bond, nu-mi este greu să realizez că bărbatul de vreo patruzeci de ani trebuie să fie tatăl Carlei. Senatorul.

- Mi-ai băgat fiica în spital, nenorocitule! Asta s-a întâmplat! Ai drogat-o, ai violat-o şi apoi ai făcut accident! Aveai maşina plină de droguri! Asta s-a întâmplat! Ai omorât două persoane! Asta s-a întâmplat! urlă, cuvintele lui făcându-mă să tresar şi amplificându-mi durerea de cap.