El Diablo de mi corazon

Capitolul XVI

          Privesc de peste jumătate de oră documentele care l-ar putea distruge pe tatăl meu în doar câteva clipe dacă ar fi publicate. Un amalgam de sentimente pune stăpânire pe mine, iar câteva lacrimi îşi fac loc în ochii mei, însă nu le permit să se elibereze. Sunt şocată pentru că totul e întocmai cum mi-a spus Raven. Sunt confuză, neînțelegând de ce brunetul nu şi-a urmat planul de aşa-zisă răzbunare şi nu ştiu dacă ar trebui să cred sau nu că a şters pozele şi a renunțat la tot după ce făcuse deja atât de multe. Sunt dezamăgită şi furioasă, căci tatăl meu este persoana pe care o admir cel mai mult. Poate că ar trebui să pun verbele la trecut. Nu cred că lucrurile pe care le-a făcut pentru acei politicieni sunt ceva de admirat. Ştiu că trebuie să discut cu el, însă nu am curajul necesar. Mi-e teamă că-mi voi schimba definitiv părerea despre singurul bărbat despre care credeam că-mi merită tot respectul şi admiraţia. Am spus părerea şi nu sentimentele, întrucât nu pot să nu-l iubesc pe cel care mi-a oferit dragoste necondiționată şi nu a făcut vreodată diferențe între mine şi fiica lui biologică.  

          Am nevoie de nişte aer proaspăt. Mă va calma. Mă va ajuta să gândesc mai obiectiv şi poate să înțeleg ce se întâmplă. Când a devenit viaţa mea mai complicată decât un puzzle cu mii de piese? Unele dintre ele chiar s-au pierdut, lăsând goluri, imposibil de a fi reparate, goluri care vor distruge imaginea de ansamblu şi, în cazul meu, fericirea devenită mai fragilă decât o pânză de păianjen.

          Mă îmbrac cu prima jachetă pe care o găsesc în dulap, iar paşii mă conduc spre casa lui Royce pe care nu l-am mai văzut de când m-am dus cu Raven în camera aceea, o greşeală colosală, dar prefer să nu vorbesc despre asta în momentul de faţă. Situația deja mă depăşeşte. Ceea ce ştiu cu siguranţă este că îi datorez nişte scuze prietenului meu pentru că l-am lăsat baltă.

          Uşa îmi este deschisă de unul dintre paznicii familiei Evans care îmi oferă un zâmbet prietenos. Îi mulțumesc şi păşesc în interiorul conacului al cărui decor modern şi elegant este dovada talentului lui Maeve. Întotdeauna şi-a dorit să fie designer de interior sau architectă, însă, cel mai probabil, va alege să împlinească dorința părinților ei şi să se înscrie la medicină pentru a călca pe urmele tatălui ei.

          Îi trimit un mesaj scurt lui Royce, spunându-i că îl aştept în living, însă răspunsul său întârzie să apară. Oare de ce nu l-am întrebat dinainte dacă este acasă? Sau poate este supărat pe mine?

          Mă pregătesc să plec când blondul îşi face apariția, coborând grăbit treptele. Nişte cearcăne vizibile chiar şi de la distanţa asta îmi atrag atenția, iar buzele îi sunt lipsite de orice zâmbet.

     — Eşti bine? îl întreb îngrijorată, cercetându-l cu privirea.

     — Să zicem, murmură aproape neînțeles şi îşi bagă mâinile în buzunările jeanşilor albaştrii închis.

          În mod clar este supărat pe mine, deşi Royce nu a părut a fi niciodată genul de tip care se supără şi nu mai vorbeşte cu cineva.

     — Îmi pare rău pentru noaptea trecută, şoptesc, încercând să găsesc cuvintele potrivite, însă acestea ezită să-mi apară în minte.

     — Nu ai de ce să-ţi ceri scuze. Nu trebuie să-mi dai explicaţii, doar nu-l lăsa să-ți mai rănească inima, îmi zice şi îşi deschide braţele, invitându-mă şi zâmbindu-mi cald, deşi nu e tocmai în apele lui.

          Mă bucur de îmbrăţişarea sa, iar o piatră de pe inimă parcă îmi dispera la conştientizarea gândului că nu este supărat pentru că l-am abandonat fără să spun nimic. Este singurul meu prieten pe care îl am în momentul de faţă şi sunt sigură că fără el nu aş reuşi să fac față tuturor evenimentelor care se petrec în viaţa mea.