DAR NOI

Capitolul 57

Mă trezesc, oftând și întinzându-mă pe tot patul, până când îmi dau seama că Ethan nu mai e aici. Îmi iau telefonul și verific ceasul. Era ora șase fix. Oare a plecat mai devreme?

Mă ridic din pat, și imaginile cu Ethan din noaptea trecută îmi apar în minte. Nu a fost o decizie bună să-l iau la mine și să dormim în același pat. Nici nu știu ce a fost în mintea mea.

"Joeline!" Strigă bunicul de jos iar eu tresar. Ce naiba s-a întâmplat?

Cobor repede scările, văzându-l pe Ethan în fața bunicului meu. Rămân șocată câteva secunde fără să spun vreun cuvânt.

"Da?" Ethan zâmbește slab iar eu mă uit urât la el.

"De ce nu m-ai anunțat că vom avea musafiri?".

"A fost beat, bunicule.. Nu avea unde să se ducă.".

"Și singurul loc în care puteai să-l duci, a fost la tine în cameră." Nu era nervos, nici nu vorbea pe un ton urât cu mine. Nu știu cum să-i răspund la întrebări.

"Nu am vrut să te trezesc.".

"Și tu? Ai vrut să pleci fără să mă saluți." Îl bate bunicul pe Ethan pe umăr iar acesta se uită la mine, apoi la el.

"Păi na.." Atât spune Ethan.

"Cum ești cu ai tăi? V-ați împăcat?" Acesta se uită la tavan și oftează încet.

"Nu.".

"Ethan!".

"Ce?" Bunicul oftează și se uită la amândoi.

"Voi doi v-ați împăcat?".

"Noi doi?" Întreb eu iar Ethan își dă ochii peste cap, "Eu doar l-am adus aici pentru că nu avea unde să se ducă, și pentru că era beat." Continui.

"Deci nu v-ați împăcat?".

"Dacă l-am iertat?" Îl întreb pe bunicul iar apoi mă uit la Ethan, "Nu, nu l-am iertat." Liniștea se lasă între toți trei după răspunsul meu.

"Eu plec." Rupe Ethan liniștea.

"E sașe dimineața, Ethan. Unde Dumnezeu te duci?" Îi spune bunicul.

"Văd eu." Răspunde sincer.

"Stai aici." Mă uit la bunicul și fac ochii mari. Acesta se uită urât la mine iar apoi se apropie de Ethan.

"Lasă, bătrâne." Îl bate Ethan pe umăr.

"Măcar până se înseninează afară." Insistă.

"Nu mai insista, nu stau.".

"Nu asculți un om bătrân și bolnav? Rușine!" Ethan oftează și se pune pe canapea iar apoi se uită la mine.

Urc sus în camera mea fără să mai adaug vreun comentariu, și mă schimb pentru a putea ajunge la cafenea înainte ca Aya să ajungă.

După ce termin, cobor jos, unde era bunicul și Ethan pe canapea, povestind.

"Unde te duci așa de dimineață?" Mă întreabă bunicul.

"Trebuie să ajung la servici mai devreme." Îi spun.

"Bine. Ai grijă!" Îmi spune și merg să-l iau în brațe.

Ies pe ușă și mă pun pe bancă, începând să caut un taxi. Nici urmă de vreunul. Cum o să ajung eu la servici la timp?

Mă așez pe bancă, admirând puțin strada noastră, până când văd o mașina familiara mie mai îndepărtată. Era mașina lui Davide. Mă îndrept spre ea cu pași repezi, observându-l pe Davide cum stătea cu capul sprijinit de geam.

Îi bat în geam iar acesta tresare. Spune ceva dar nu îl aud, iar apoi începe să râdă.

"De ce ești trează atât de devreme?" Mă întreabă după ce lasă geamul jos.

"Tu de ce ești aici?" Acesta se lasă pe spate și zâmbește.

"Te-am așteptat.".

"Da?" Mi se părea atât de drăguț din partea lui, "Ei bine chiar aveam nevoie de cineva care să mă ducă până la.." Îmi dau seama că Davide nu mă ascultă și nu avea ochii îndreptați spre mine, ci în spatele meu. Îmi îndrept și eu privirea în spate, văzându-l pe Ethan cu țigarea în gură, uitându-se la mine.

"Pe bune, Joe?" Se uită Davide la mine și jur că avea lacrimi în ochii, "Pentru asta nu ai venit când te-am rugat? Pentru asta nu ai venit când am avut cea mai mare nevoie de tine?" Se uită scârbit la mine.

"Davide.." Nu apuc să mai zic nimic altceva, că acesta accelerează, ieșind de pe strada mea.

Simt cum l-am rănit. Mai tare ca niciodată, și asta mă doare tare. Faptul că l-am văzut cum se uita la mine și faptul că l-am simțit dezamăgit de mine, mă doare atât de tare.

Mă îndrept spre Ethan nervoasă, acesta fumând liniștit. Îi iau țigarea din gură și o arunc pe jos, călcând-o. Acesta ridică sprâncenele și afișează un zâmbet jucăuș pe față. Îmi vine să-l omor.

"Ai știut că e aici.".

"Normal că am știut." Asta mă enervează mai tare.

"Ethan, ești cretin?" Țip fără să mai țin cont de bătrânii mei vecini care sigur dormeau la ora asta, "Chiar nu ții cont de ce îți spun? Chiar nu îți pasă de mine?" El se uită în ochii mei nespunând nimic, "Nu te interesează, nu? Te interesează doar de tine! Doar de tine și doar de tine!" Îl împing.

"Ce dracu' te interesează atât de mult de el?!" Ridică tonu.

"El e.. El merită tot ce e mai bun." Îi spun iar se uită într-o parte, răzând enervat.

"Merită? Ce merită mai bun? Puțulica ta?" Mă uit în jur pentru a mă asigura că nu se uită vreun vecin la noi, iar apoi îi arunc o privire urâtă lui Ethan.

"Merită tot." Nu știam ce altceva să-i spun.

"Mai lasă-mă dracu'! De ce pula mea ți-ai desfăcut aseară picioarele pentru mine dacă îl vrei pe ăsta?" Se apropie nervos de mine.

"Taci!" Fac ochii mari și mă rog să nu cumva ca bunicul să fi auzit ceva din ce vorbim aici.

"Ce? Spune!".

"Tu ești cel care a venit la mine și a spus 'Doar în seara asta; Am nevoie de tine'".

"Nu încerca să te joci cu mine. Știi bine ce faci. Eu nu te-am obligat, ba chiar am vrut să mă pun să dorm și tu ai sărit ca o nesătulă pe mine." Nesătulă? Nu-mi vine sa cred ce aud.

"Poftim?" Chiar nu știam ce altceva să mai zic. Simțeam o durere mai mare în piept decât acum câteva minute.

"Ai auzit bine. Așa și ești oricum. Vrei să pari o mironosiță, când defapt în tine se ascunde o micuță curvă." Îl împing iar apoi plec, neștiind unde să merg. Tot ce voiam e să plec de lângă el înainte să fac ceva ce voi regreta.

Observ un autobuz, alergând imediat pentru a intra în el.

Plătesc în plus deoarece nu aveam bilet, și mă pun pe scaun, răzămându-mi capul de geam. Nici nu mai puteam plânge. Într-un fel nu eram șocată de ce-mi spusese Ethan. Așa e el. Așa e temperamentul lui. Pentru a se apăra pe el, dă în alții foarte tare, iar faptul că mereu îi găsesc scuze e foarte greșit.