DAR NOI

Capitolul 46

"Nu vreau să fiu eu cel la care te vei gândi peste câțiva ani și vei strâmba din nas, regretând ce s-a întâmplat între noi doi. Vreau să fii decisă în ceea ce faci și ce vrei să faci." Îmi spune uitându-se la mine iar eu îi zâmbesc.

"Ce te-ar face să crezi că nu sunt decisă?".

"Tu știi, eu doar ți-am zis." Îmi spune rece.

"Sunt decisă în ceea ce vreau să fac, Ethan.".

"Sută la sută?" Asta mă pune pe gânduri, "Vezi?" Nici măcar nu mă lasă să răspund.

"Ethan, nu înțeleg ce vrei să zici în legătură cu asta.".

"Ți-am zis adineauri.".

"Cu ce te-ar afecta pe tine chestia asta?".

"M-ar afecta, Joe." Spune încet iar mie mi se îmoaie inima.

"Nu te gândi prea mult la asta, știu ce fac." Îi spun dar el tot nerelaxat pare. Mă întind, dându-i un sărut scurt pe buze pentru a-l liniștii.

Tot ce s-a întâmplat între noi este atât de ireal. Nu simt că asta se întâmplă între mine și Ethan. Nu pot să cred. Mintea mea nu poate procesa acest lucru.

Rup sărutul, iar imediat cum fac asta, bunicul intră pe ușă.

Nu spune nimic, nici măcar nu se uită la noi, și intră în camera lui.

Nici nu mă gândesc să stau acolo, gândindu-mă la tot felul de lucruri, așa că bat la ușă și intru peste el.

"Ce ai?" Ethan a venit în spatele meu, uitându-se curios la el.

"Ce naibii să am?".

"Ce Dumnezeu ai pățit?".

"Ce să pățesc, Joeline?" Mă întreabă pe un ton ascuțit.

"De ce ți-au trebuit banii?" Îl întreb pe un ton netru iar el lasă capul în jos pentru câteva secunde.

"Vezi-ți de treaba!" Strigă. Nu îl mai recunosc.

"Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu tine? Ce ai?".

"Ce am?" Se apropie de mine iar eu fac câțiva pași înapoi, călcându-l pe Ethan.

"Da.. Ce ai de te comporți așa?" Îl întreb iar el îmi zâmbește. Nu era zâmbetul lui.

"Ieși din camera mea." Mă uit la el cu lacrimi în ochii și fug sus în camera mea.

Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu el? Mă sperie. Niciodată nu l-am văzut așa. Se uita la ură cu mine. Niciodată nu mi-a vorbit așa. Am făcut eu ceva rău?

Mă pun lângă fereastră, încercând să-mi țin lacrimile, gândindu-mă la ce naiba s-a întâmplat cu bunicul meu.

"Joe?" Mă strigă Ethan încet, intrând în cameră.

"Da?" Îmi trag nasul iar apoi mă uit la el, încercând să schițez un zâmbet.

"Vrei să rămâi singură?".

"Vreau doar să știu ce s-a întâmplat cu el.." Îi spun iar acesta se apropie de mine.

"O să fie bine." Se uită la mine dar doar atât.

"Putem să plecăm de aici pentru câteva ore?" Aproape că îl implor.

"Unde?".

"Unde vrei.".

"Crezi că e o idee bună să-l lași pe bunicul tău singur?".

"Cred că asta vrea." Îi spun iar el își pune mână pe umărul mei, simțindu-l mai distant față de mine, dar totuși zâmbindu-i.