DAR NOI

Capitolul 2

Bunicul se îmbracă în costumul lui pe care mereu îl poartă când se duce la evenimente importante. Eu decid să mă bag la un duș și apoi să mă îmbrac simplu. Blugi și un tricou.

Cobor jos unde mă așteptă bunicul, și plecăm. Credeam că mergem pe jos, când încolo, ne așteptă o mașină.

"Ă, bunicule?" Chiar era nevoie să ne trimită și o mașină? Acum e și mai dubios.

"Haide, urcă!" Mă împinge iar eu mă uit urât la el.

Intru în mașină și dau bună ziua. Miroasea chiar foarte bine acolo, deloc a mașină, ceea ce-mi plăcea la nebunie. Nu suport mirosul acela închis de mașină.

Mergem pe drum de vreo 15 minute ceea ce înseamnă că nu sunt doar 5 străduțe. Probabil bunicul vrea să scape de mine. Gândul acesta mă face să râd iar ambii se uită ciudat la mine.

"Tu trebuie să fii Joe, nu?" Întreabă cel care conducea, care la rândul lui era îmbrăcat foarte elegant.

"Da.". Răspund sec și rapid.

"Ești la.." îl întrerup.

"Facultate, anul doi.".

"Pari mult mai tânără." Spune râzând.

"Mulțumesc!" A fost măcar un compliment? Presupun.

"Eu sunt Marian Jones, mulțumesc de întrebare." Mă abțin din nu a zâmbi și dau din cap.

"Încântată! Să ghicesc că dumneavoastră sunteți deja în anul 12 de facultate?" Acesta începe să râda iar bunicul se întoarce discret la mine făcând ochii mari.

"Mulțumesc de compliment, dar am terminat facultatea acum 22 de ani!" Wow, sincer părea mult mai tânăr.

"O!" Atât spun și rămânem în liniște încă 10 minute.

"Am ajuns!" Spune Domnul Marian și iese din mașină pentru a-mi deschide ușa, însă i-o iau înainte.

"Mulțumesc!" Îi spun și îl urmez pe bunicul.

"Care dintre casa e?" Erau imense casele și strada neobișnuită față de a noastră.

"Cea din fața ta." Îmi răspunde Domnul Marian și mă uit uimită când văd o casă mai mare decât facultatea la care merg. E foarte frumoasă, dar mult prea sofisticată pentru uni ca noi.

"Bunicule! De ce m-ai mințit și nu mi-ai spus?" Spun asta după ce îl trag deoparte.

"Știam că nu voiai să vii dacă-ți spuneam toate astea.".

"Eu nu intru!" Spun iar acesta se uită calm la mine.

"Nu te mănâncă nimeni, sunt niște oameni foarte de treabă și calmi. Te rog, fă asta pentru mine!" Îmi dau ochii peste cap și îl urmez pe Domnul Marian.

Intrăm în casă și chiar dacă nu voiam să mă uit uimită, nu mă puteam abține, totul era atât de frumos și prețios încât zici că era mai mult decât un muzeu. Toate lucrurile sunt la locul lor și tot strălucește. Parcă nimeni nu locuia aici. Dar gândurile îmi sunt întrerupte de o femeie frumoasă și sofisticat îmbrăcată.

"Deci tu ești Joe, mă bucur să te cunosc!" Spune această luându-mă în brațe strâns, eu neștiind cum naibii să reacționez.

"Și eu mă bucur să vă cunosc!" Spun după îmi dă drumul.

"Eu mă numesc Angelina, iar șotul meu, Michael." Spune arătând spre spatele ei unde era aflat bunicul și așa zisul, șotul ei.

"Încântată!" Spun zâmbind calm. Acum că am văzut cât de prietenoasă este dânsa, sunt puțin mai liniștită, dar asta nu schimbă faptul că suntem în lumi absolut diferite.

"Haide să mergem la masă.".

O urmez pe dânsa până în sufragerie, unde era o masă imensă plină cu diferite bunătăți. Pe masa aceea găseai orice voiai. Wow! Tocmai ce ziceam. Lumi mult prea diferite.

Mă așez la masă și începem să povestim despre facultate și prostiile pe care le făceau ei când erau tineri.

"Îmi pare rău că astăzi suntem doar noi patru. Ar fi trebuit să fim cinci." Spune Domnul Michael.

"Băiatul nostru nu prea stă pe acasă, mai ales când avem musafiri." Spune Doamna Angelina puțin supărată. Îmi imaginez ce față ar fi făcut băiatul ală când a auzit că vin astfel de oameni ca noi.

După câteva minute, îmi sună telefonul. Nu voiam să răspund, mai ales că vorbeam cu Domnul Michel despre copliăria sa, care spre surprinderea mea, chiar mă captiva. Dar când mă uit să văd cine mă sună, apare numele șefului meu cât ecranul telefonului și decid să răspund. El niciodată nu mă sună. Sigur s-a întamplat ceva.

"Mă scuzați, chiar trebuie să răspund." Spun și ies până afară.

"Alo, domnule?" Spun după ce trag aer în piept.

"Domnișoară Joe, ți se pare că te plăteac degeaba?!" Nu doar că țipa, dar părea foarte nervos. Oare ce am făcut?

"Nu, normal că nu, domnule." Spun calmă.

"Ce dracului e cu mizeria asta aici și de ce o fată a făcut reclamație împortiva noastră?" Ce fată? A, normal, aceea fată. Aoleu, dacă mă dă afară?!

"Domnule, vă pot explica, jur că nu a fost vina mea!" Răspund panicată.

"Vedem asta mâine, la revedere!" Nu, nu, nu cred!

"Sta.." Îmi închide.

Dacă mă dă afară, ce am să fac? Cum am să ne descurcăm? O sa trebuiască să mă las de facultate. Îmi vine să plâng.

Mă întorc înapoi la masă fără niciun chef de viața și foarte grea. Simt cum oboseala și stresul mă acumulează.

"S-a întamplat ceva, dragă? Ești palidă!" Spune ridicându-se Doamna Angelina și venind la mine.

"Sunt bine, dar trebuie neapărat să merg acasă . Îl puteți aduce înapoi pe bunicul?".

"Desigur, nu-ți fă griji, draga mea. Important e să te simți tu bine. Vrei să-ți chem un șofer?" Doamna Angelina este atât de bună și se vede că e o mamă excelentă.

"Nu, prefer să merg puțin pe jos.".

"Vrei să iei aer, am înțeles. Să știi că poți conta pe mine oricând!" Spune și mă ia în brațe.

"Eu plec! Ne vedem acasă, bunicule. La revedere!" Abia aștept să ies pe ușă și să iau aer curat. Simt că mă sufoc.

Când să ies pe poarta imensă și să dau colțul, mă izbesc se un băiat și cad iar acesta începe să râdă.

"Ai venit la furat?" Spune acesta pe un ton badjocoritor.

Ma ridic de pe jos, mă scutur, iar apoi mă uit la acest indivit fără maniere.

"Iar tu îți cauți manierele prin jur?" Spun iar el se uită rânjind la mine.

"Au căzut deodată cu tine.".

"Foarte amuzant." Dau să plec dar acesta strigă după mine.

"Ce cautai aici, copilă? Mă cauți cumva?" Spune venind către mine.

"Nu știu cine ești și nici nu sunt curioasă.".

"Sunt Ethan.".

"Urât nume.".

"Sunt curios dacă numele tau e mai frumos.".

"Fii curios în continuare.". Spun zâmbind și plec.