DAR NOI

Capitolul 20

Ethan părea mai nervos decât deobicei. Avea părul ciufulit și hainele șifonate, se uită scurt și urât la mine, iar pentru mine ar fi ultimul lucru de care mi-ar mai păsa în situația asta.

"Ești bine?" Mă întreabă Ethan, trecându-și degetele prin păr, uitându-se la mine confuz.

"Sunt bine?" Îl întreb cu lacrimi în ochii. Acesta mă trage la pieptul său, abia simțindu-i parfumul, dar totuși parcă sufocându-mă din cauza esenței lui. Am început să plâng mai tare, mototolindu-mă în brațele "celui mai bun prieten al meu", Ethan.

"Va fi bine, stai liniștită." Îmi mângâie pentru câteva secunde ușor părul. Îi strâng mai tare tricoul lui Ethan, murdărindu-l mult mai mult de lacrimile mele.

"Bună ziua!" Pe lângă suspinele mele, se auzii vocea pe care am așteptat-o ore în șir. Mă îndepărtez de Ethan, fiind prima către doctorul care-și dădu masca jos, punându-mi mâna pe umăr și zâmbindu-mi forțat.

"Cine sunțeti?" Întreabă doctorul.

"Eu sunt nepoata lui, iar restul sunt niște cunoștințe foarte apropiate lui." Îi răspund doctorului, "Cum este? E bine?".

"A trecut cu bine peste operație, a avut mare noroc dar a și avut dorința să supraviețuiască. Va trebuii să se odihnească 3 zile nelăsându-vă din păcate să-l vizitați. Acesta trebuie să stea liniștit, să doarmă, fără niciun stres." Când aud asta, îmi dau lacrimile. Mă bucur că a trecut cu bine peste asta. Mă bucur că nu m-a părăsit. Domnul doctor ne dă o plecăciune și pleacă. Doamna Johnson vine fericită spre mine și ma ia în brațe, la fel și domnul Johnson. Îi zâmbesc lui Ethan, acesta oferindu-mi înapoi un zâmbet dar sec.

"Ar trebuii să mergem acasă. Suntem obosiți cu toții" Îmi spune doamna Johnson.

"Da." Îi răspunde soțul ei înapoi, "E destul de târziu.". În drum spre ieșirea din spital, doamna Johnson îl ia deoparte pe Ethan, vorbind ceva cu el.

Ajunsem afară, iar când să mă îndrept spre mașina domnului Johnson, Ethan mă trage de braț și-mi face semn spre mașina lui.

"Doamna Johnson m-a rugat ca post de prieten al bunicului tău, să stau cu tine până se întoarce din spital." Probabil a văzut confuzia expresiei mele, deoarece mi-a dat o explicație.

"Nu, mulțumesc, am 19 ani." Îi răspund amabilă.

"Iar mie nu-mi pasă." Îmi face semn spre mașină. Mașina soților Johnson ieșind din curtea spitalului, ei făcându-ne cu mâna.

Dintr-o dată aud un claxon, ceea ce mă face să tresar. Ethan se uită răutăcios la mine, iar eu îmi dau ochii peste cap dezamâgită și intru în mașina lui. Îmi pun centura iar acesta pleacă imediat, ajungând imediat pe autostradă.

"Acesta nu este drumul spre casă. Unde mergem?" Îl întreb iar el își dă ochii peste cap.

"Joeline, mergem să mâncăm, nu să te omor." Îmi spune iar eu mă uit urât la el. Stăm în tăcere câteva minute, până când o rup eu.

"Ce împăcată sunt de faptul că bunicul e bine. Am o dispoziție foarte bună." Acesta fiind atent la drum.

"Toată lumea se bucură că bunicul tău e bine." Îmi spune.

"Normal!".

"Nu înțeleg ce a căutat acolo drogatu' de Andrew, înaintea mea." Acesta strângând mai tare volanul.

"Nici eu nu știu. A apărut din senin." Îi spun iar acesta chicotește.

"Chiar ești proastă." Îmi spune iar eu rămân cu gura căscată.

"Poftim?".

"Dacă din vina lui i s-a făcut bunicului tău rău? Ești tare proastă. În loc să-l îndepărtezi, tu îl apropii de tine.".

"Nu ai de ce să-l acuzi pe Andrew! Nu ai de unde să știi de ce i s-a făcut bunicului rău! Bunicul e un om în vârstă și are probleme de sănătate, iar tu dintre toate variantele astea, îl găsești pe Andrew vinovat?" Acesta apucă volanul tare și își deschide un sfert din geam.

"Ai avut o zi grea, Joeline, nu cred că ai vrea să-ți adresez cuvinte urâte." Încep să râd.

"Nu ești obligat să taci.".

"Nu mă mai provoca. Taci dracu' din gură.".

"Ăsta ești tu, Ethan. Un băiat făr..." Acesta brusc pune frână.

"Ori îți astupi dracu' gura aia, ori ieși din mașină și iei aer." Îmi spune iar eu aleg să tac. Sigur dacă ies din mașină nu o sa mai intru, "Așa credeam și eu." Spune și își continuă drumul.

Ajungem la un restaurant, și ne comandăm mânacare, nevorbind unul cu altul de mai bine de o jumătate de oră. Totuși, e vina lui! Mereu caută ceartă cu mine.

"Poftă bună!" Îi urez după ce chelnerul ne aduce mâncarea. Ethan se uită la mine scurt iar după câteva secunde își umple gura cu paste. Mă abțin din a-mi da ochii peste cap și încep să-mi mănânc cartofii liniștită.

După câteva minute, simt o mână pe umărul meu stâng și mă întorc puțin speriată, aproape înnecându-mă.

"Poftă bună! Cum îți e bunicul? Nu mai m-ai anunțat și am tot stat cu gândul la el." Mă uit la Andrew puțin șocată iar el se uită la mine calm, încă având mâna pe umărul meu.

"Uitasem! Îmi pare rău! E bine!" Îi spun iar acesta îmi zâmbește. Își mută privirea către Ethan, care părea nervos dar calm. Nu știu cum vine asta.

"Poftă bună, Ethan!" Îi ureaza Andrew iar Ethan se preface că-i zâmbește.

"Haide să plecăm, Joeline." Îi face semn chelnerului și se ridică de la masă.

"Măcar hai să-i saluți." Îi spune Andrew lui Ethan. Pe cine să salute. Chelnerul vine iar Ethan plătește, punându-i grăbit banii pe masă.

"N-am chef de jocurile tale, azi. Hai Joeline." Îmi ordonă iar eu încă am un semn de întrebare, dar îl urmez pentru a nu mă certa cu el. Iar.

"Ethan, frate? Te grăbești ca să ți-o tragi? Vino să ne saluți!" Strigă un băiat din capătul restaurantului către Ethan, noi fiind aproape de ieșire. Ethan se preface că nu aude și un băiat de la masa aceea fuge către noi.

"Se pare că ai uitat de noi." Îl prinde de umăr un băiat pe Ethan pentru a-l oprii să iasă.

Instagramurile personajelor:
@joeline_sommer
@ethan_.williams
@andrew.drash