DAR NOI

Capitolul 19

Mă îndrept spre Clay, care stătea pe o piatră, uitându-se în gol cu mașinuța lui roșie în mână.

"Când mai întâlnești astfel de persoane, du-te în casă și anunț-o pe mama ta sau vino la mine, bine Clay?" Îi spun calmă.

"Bine." Acesta mă ia în brațe și fuge către prietenul lui.

Cheful de plimbat mi-a dispărut de îndată ce am vorbit cu Ethan, dar decid să mă duc la un magazin din apropiere pentru a-i lua bunicului ciocolata cu alune promisă.

Intru în magazin, simțind un miros ușor de carne proaspătă. Iau o ciocolată de pe raft și mă îndrept spre caseriță. Aceasta îmi zâmbește cald și îmi scanează ciocolată. Pun banii pe masă și aștept să mi-o înapoieze pentru a ajunge cât mai repede acasă.

"E din partea casei!" Îmi spune zâmbind.

"A nu, mulțumesc mult, dar voi plătii ciocolata." Îi răspund amabilă.

"E din partea casei, nu te mai purta ca și cum ți-aș fi dat raiul pe pământ. E o ciocolată. Doar o ciocolată." Aceasta îmi pune banii înapoi în mână și îmi zâmbește.

"Bine atunci. Mulțumesc mult!" Spun și plec. Ar fii fost ciudat să o refuz de două ori dar totuși e mult mai ciudat că nu o cunosc.

Mă îndrept spre casă mai liniștită decât deobicei și observ o vecină care intră disperată cu soțul său în casa bunicului. Măresc pașii, aproape fugind spre casă pentru a vedea ce se întâmplă. Vecina mă vede și iese la mine, ținându-mă de umeri, eu încercând să văd ce se întâmplă înauntru.

"Ce se întâmplă, doamnă Johnson?" Mă uit la ea îngrijorată iar aceasta se uită la mine cu lacrimi în ochii, luându-mă în brațe, "Vă rog, spuneți-mi ce se întâmplă și de ce nu mă lăsați să intru în casă? Bunicul? Bunicul e bine?!" O întreb panicată aceasta încă având mâinile pe umerii mei.

"Joe. Bunicul tău ne-a sunat spunându-ne că nu se simte bine, și când am venit la el, l-am găsit căzut în baie, lovit la cap." Îmi spune cu suspinări adânci iar mie mi se înmoi picioarele.

Fug înauntru fără să mai stau pe gânduri, doamna Johnson încercând să mă oprească. Nu mai vedeam nimic în fața ochilor, decât că aș avea posibilitatea să pierd singurul om pe care-l mai am lângă mine.
Ajung la etaj, bunicul stând cu ochii închiși sângerând grav la cap, domnul Johnson punând o cârpă peste rană.

Încep să plâng în hohete, întorcându-mă cu spatele neputând să-l văd așa.

"Joe, ambulanța trebuie sa ajungă, stai liniștită." Îmi spune domnul Johnson care încerca să-și ascundă panica din voce.

"O să fie bine?" Îl întreb prin hohote stând pe parchetul rece de pe hol.

"Normal, fata mea." Îmi răspunde.

•••

Ambulanța îl luase pe bunicul, domnul Johnson urcându-se cu el. Ajunsem la spital unde nimeni nu ne dădu niciun semn de două ore jumătate. Stăteam răzâmată de perete, gândindu-mă la cele mai urâte lucruri care s-ar putea întâmpla.

"Joe!" Strigă panicat o voce din capătul holului, "E bine bunicul tău? Ești bine? Pari umflată, vrei să-ți aduc apă?" Sar în brațele lui, începând să plâng în hohote.

"Nu știm dacă e bine sau nu, Andrew! Nimeni nu dă niciun semn." Plâng în continuare.

"Haide la aer, Joe, îți va prinde bine. Ai încredere în mine." Îmi spun iar eu dau ușor din cap. Chiar aveam nevoie de aer.

Ajungem afară, acesta acoperindu-mi umerii cu hanoracul său.

"Totul va fii bine, Joe. Îți promit." Îmi spune zâmbind.

"Să sperăm.".

O mașină vine în viteză în parcarea spitalului și o parchează brutal lângă un gard, aproape băgându-se în el. Ethan iese din ea ca și un fulger, venind nervos și panicat spre mine.

"E bine? De ce nu m-ai anunțat?" Mă uit la el cu ochii în lacrimi.

"Nu știe nimeni dacă e bine sau nu.".

"De ce nu m-ai anunțat?!" Ridică tonul. Chiar nu-mi mai găseam cuvintele. Efectiv nu-mi mai venea nimic decât să plâng. Ethan își întoarce capul către Andrew, abia observându-l, și mă înțeapă din nou cu privirea lui, "L-ai anunțat pe el și nu m-ai anunțat pe mine?" Privindu-mă nervos.

"Nu m-a..." Se băgă Andrew însă Ethan îl întrerupe.

"Nu vorbeam cu tine. Și în plus nu știu ce dracu' cauți tu aici.".

"Nu l-am chemat eu, Ethan. Nu știu de unde a aflat ce s-a întâmplat." Îi răspund însfârșit. Acesta se uită nervos la mine și intră în spital, lăsându-mă singură cu Andrew.

"Cred că ar..." Îl întrerup.

"Da, și eu cred. Îți mulțumesc că ai venit." Îi spun și îmi dau hanoracul jos de pe umeri.

"Lasă-l! Mi-l dai tu altă dată. E destul de frig afară." Îi zâmbesc slab și îi pun hanoracul său albastru pe umăr.

"O să te anunț dacă apare ceva." Îi spun și intru în spital. Ethan vorbea cu domnul Johnson, acesta trecându-și mâinile prin păr de prea multe ori.

"Nicio noutate?" O întreb pe doamna Johnson.

"Nu, din păcate." Îmi răspunde tristă, "Tu cum ești, mai bine?" Dau afirmativ din cap și mă uit cu coada ochilui la Ethan.

Instagramurile personajelor:
@joeline_sommer
@ethan_.williams
@andrew.drash