DAR NOI

Capitolul 42

"Sunt în spatele nostru!" Strig uitându-mă pe geamul din spate.

"Futu-i!" Înjură nervos.

"Ce-ar fi dacă am opri?".

"În niciun caz!" Apasă mai tare pe accelerație.

"Sunt foarte aproape de noi.".

"Ține-te bine!".

Acesta intră în depășire, trecând cu mare viteză printre mașini. Eu închid ochii foarte speriată încercând să mă liniștesc. Acesta ia câteva curbe făcându-mă să amețesc groaznic.

Simt că oprește iar când deschid ochii, era foarte întuneric, doar puțină lumină se mai vedea.

"Am scăpat?" Îl întreb panicată.

"Da." Răsuflă.

"Sigur?".

"Joe, sigur. Stai liniștită." Îmi pune mâna pe picior. Inima o ia la vale, simțindu-mi pulsul în gât.

"Dacă am fi oprit ce s-ar fi întâmplat?" Mă uit în ochii lui.

"Ei sunt foarte periculoși. Nu știu sigur ce s-ar fi întâmplat, dar ceva de bine în niciun caz." Uitându-se și el în ochii mei.

"Cât trebuie să stăm aici?".

"Destul. Sigur ne caută acum.".

"Bine." Îmi iau geanta și-mi scot telefonul iar când vreau să-l deschid pe fundal îmi arată că e descărcat, "Iisuse!" Spun nervoasă iar Ethan se uită la mine ciudat.

"Ce-i?".

"Ai telefonul la tine?".

"Da." Caută prin buzunare și nu-l găsește iar apoi caută prin sertare, nici acolo nu era, "Nu." Uitându-se la mine.

Îmi trântesc capul pe scaun și oftez. Deja era noapte iar eu nu știam nimic de bunicul de când am plecat. Voiam doar să știu că e bine.

Închid ochii pentru a mă calma, iar dintr-o dată simt o căldură în lenjerie. Mă ridic panicată iar Ethan ridică o sprânceană.

"Ce s-a..".

"Nimic! Îl întrerup, "Eu mă.. mă duc să iau puțin aer, îmi vine înapoi și nu cred ca vrei să-ți vomit în mașină." Îi zâmbesc iar el îmi zâmbește forțat.

"Vin și eu cu tine, vreau să fumez." Îmi spune când să ies din mașină.

"Nu! Stai puțin! Nu-mi place să am pe cineva în preajmă când îmi e rău." El se uită ciudat la mine.

"Bine..".

"Mulțumesc!" Îi zâmbesc și ies din mașină.

Mă duc în spatele mașini, bagând un deget în lenjerie. Când îl scot, normal, sânge.

"Nu cred!" Spun în șoaptă, "Cât ghinion să am?".

Intru în mașină, luându-mi geanta sperând să fi pus absorbante în ea, cu toate că nu-mi amintesc să mă fi gândit la asta.

"Cauți ceva?" Mă întreabă Ethan.

"Ă.. da!".

"Ce?".

"Un.. niște medicamente.".

"Probabil am eu." Caută prin sertare și găsește niște tablete și mi le aruncă în poală, "Nu mă pricep la medicamente, vezi pentru ce sunt.".

După ce citesc, i-o arunc înapoi în poală, iar acesta se încruntă la mine.

"De ce nu iei, o fi bun la ceva?".