DAR NOI

Capitolul 33

Ethan lăsă ușa deschisă după plecarea sa, iar eu o închid nervoasă.

"Sper că nu-mi va mai apărea în cale." Îmi spun și mă îndrept spre bucătărie pentru a-mi face ceva de mâncare.

•••

Au trecut două săptămâni de când nu l-am mai văzut pe Ethan, dar au trecut rapid. Am mers aproape în fiecare zi la bunicul, făceam cumpărături aproape zilnic, am ieșit și cu Emma de câteva ori, și am avut timp să citesc și să mă uit la filme.

Însfârșit astăzi vine bunicul acasă. Chiar mă săturasem să stau singură.

Adun puțin de prin casă și îmi chem un taxi pentru a mă duce să-l iau pe bunicul.

Eram atât de nerădătoare și fericită că vine bunicul, încât îi spuneam taximetristului să meargă mai repede după fiecare două minute.

Însfârșit ajunsă în curtea spitalului, văd cum bunicul căra câteva genți până la o mașină. Alerg repede spre el acesta zâmbind de fericire.

"Bunicule! Gata? Te-au externat?" Îl întreb fericită.

"Da!" Îmi răspunde și îi sar în brațe de fericire.

"Le iau eu!" Îi smulg gențile din mână după ce ne desprindem din îmbrățișare, "Hai repede! Ne așteaptă taxiul." Îi spun iar când să merg, bunicul mă ia de umăr și mă oprește.

"Nu-i nevoie!" Râde, "L-am chemat pe Ethan." Îmi zâmbește.

Pe Ethan? Nu! De ce? De ce nu m-a anunțat?

"Atunci du-te tu cu el, eu mă duc pentru că mă așteaptă taxiul!" Îi spun încercând să scap.

"Joe, hai." Îmi zice iar eu aproape că-mi dau ochii peste cap.

"Bunicule, nu pot. Deja am plătit taxiul pentru a mă întoarce cu el. Trebuia să mă anunți că vine Ethan după tine." Îl mint.

"Bine atunci, du-te cu Ethan iar eu iau taxiul.".

"Poftim? Nu!" Ridic tonul fără a vrea din cauza panicii, "Du-te tu cu el." Îi spun încet stânjenită din cauza oamenilor care se uitau la mine.

"Hai, Joe, eu vreau să merg undeva.".

"Unde? Bunicule, abia ai ieșit din spital. Trebuie să te odihnești." Când îi spun asta el începe să râdă iar apoi se uită urât la mine.

"Să mă odihnesc? Tu te auzi? Am stat aproape trei săptămâni în patul ăla." Îmi spune.

"Unde vrei să te duci? Vin cu tine.".

"Nu am cheie iar bagajele trebuie să ajungă acasă pentru bucătaresele de aici fac o ciorbă delicioasă, am luat-o la pachet și nu vreau să se strice." Oftez iar el îmi săruta fruntea.

"Ajung și eu în două zeci de minute." Îmi spune și pleacă.

Mă îndrept cu pași micuți spre mașina lui Ethan cu bagajele în mână, acesta stând răzânt de ea și uitându-se la niște copii care se jucau.

Acesta mă vede și fără a spune nimic îmi ia bagajele din mână și le pune în portbagaj, eu intrând deja în mașină. După câteva secunde, intră și el în mașină, punându-și centura și verificându-și telefonul. Pornim la drum fără ca unul dintre noi să vorbească.

Deodată, telefonul meu sună, numele lui Andrew apărând pe ecran.

"Da?".

"Hei, Joe.. ăm ce mai faci? Î-îmi e foarte dor de tine." Se bâlbâie iar eu devin confuză.

"Foarte bine, tu? Ai băut ceva?" Îl întreb iar acesta oftează.

"De ce trebuie să mă întrebi mereu asta?".

"Iți e dor de mine?" Încep să râd amintindu-mi că a zis asta acum câteva secunde.

"Da.. Foarte dor.".

"O.. Păi și mie îmi e dor de prezența ta. Tot n-am reușit să-mi găsesc de lucru.".

"Măcar ai încercat?" Râde.

"Ă, da.." Spun încet iar acesta începe să râdă.

"Bine, Joe. Dacă vrei ieșim săptămâna viitoare și povestim mai multe.".

"Desigur.".

"Te pup! Ceaw.".

"Pa!" Îi închid.

S-a comportat atât de ciudat, sunt sigură că a băut sau poate.. s-a drogat. Oricum, treaz nu era. Încep să râd la ce conversație am avut iar Ethan se uită insistent la mine.

Decid să trec peste și-mi deschid geamul, închizând ochii, lăsând vântul să-mi aline pielea.

"Unde s-a dus bunicul tău?" Ethan rupe tăcerea.

"A zis că are treabă.".

"Și de ce nu a venit și el cu noi?".

"Am plătit taxiul și pentru a ne întoarce cu el iar bunicul nu m-a lăsat să merg iar cu taxiul și mi-a zis să vin cu tine." Îi explic.

"Trebuia să vină și el.".

"Te deranjează prezența mea aici?".

"Da. Mă deranjează enorm de tare doar prezența ta aici." Nu mă așteptam să zică da, însă la ce să nu te aștepți de la un nesimțit.

"Ce am făcut iar?" Ridic puțin tonul.

"Vorbești cu proști la telefon în mașina!" Mă uit urât la el.

"Vorbesc cu unul și acum în viața reală." Se uită urât la mine și eu făcând la fel.

"Mai bine prost decât să răspund la un drogat și să vorbesc cu el de parcă nimic nu s-a întâmplat." Îmi spune iar eu îmi dau ochii peste cap.

"Nu cred că e problema ta ce fac eu." Îi spun uitându-mă mai urât la el.

"Ce ar zice bunicul tău că vorbești iar cu Andrew?".

"Mă ameninți?" Încep să râd, "Cred că bunicul ar fii cel mai înțelegător om. Am zis ar fii? Este, și sigur va înțelege. Nu e ca tine Ethan, dar nici nu am nevoie să fii înțelegător.".

"Ai căutat pe net replici de agățat?".

"Haha.".

"Ești foarte proastă." Îmi spune zâmbind.

"Nu ai niciun drept să mă faci așa.".

"Fac ce vreau." Îmi zâmbește.

"Dacă vrei să vii la bunicul, nu am problemă, doar nu mă băga în seamă." Îi spun iar el își scarpină ceafa.

"Am făcut-o cândva?" Ce nesimțit.

"Vorbesc serios, Dylan. Am hotărât ceva amândoi." Îi spun iar el oprește mașina uitându-se urât la mine.

Instagramurile personajelor:
@joeline_sommer
@ethan_.williams
@andrew.drash