DAR NOI

Capitolul 62

Mă ridic ca un fulger din pat, sunându-l înapoi pe bunicul. Acesta nu răspunde iar eu încep să mă panichez mai tare.

"Ce s-a întâmplat?" Se trezește Ethan.

"Bunicul.. M-a sunat de cateva ori iar acum că îl sun înapoi, nu mai răspunde." Îi spun iar el se ridică la mine, acesta fiind doar în boxeri.

"Sunt sigură că e bine.".

"Ethan, trebuie neaparat să mergem până acasă." Îi spun iar acesta își dă ochii peste cap.

"Ne ducem degeaba.".

"Sper să ne ducem degeaba. Sper că nu s-a întâmplat nimic." Îi spun iar acesta mă strânge la pieptul lui.

"Ce să se întâmple? Îți zic eu că nu s-a întâmplat nimic." Îmi spune iar eu sper să mă liniștesc, însă durerea ciudată din stomac nu dispărea.

"Ethan.. chiar trebuie să ne ducem.".

"Mai sună-l o dată.".

Iau telefonul și îl apelez din nou pe bunicul.

"Alo?" O voce de femeie răspunde.

"Da?" Răspund cu o voce tremurată.

"Sunteți fiica dânsului?".

"Nepoata.".

"Bunicul dumneavoastră a făcut o criză. O criză foarte rea care nu e tocmai ușor de depășit, mai ales pentru unul ca el.".

"Aoleu! Și acum este bine?".

"Inima lui este foarte slabă, iar dacă nu-l conectam la aparate, murea din prima secunda.".

"Deci este bine acum?".

"Nu." Spune femeia direct. Inima mea se oprește pe loc, neștiind cum să reacționez.

"La ce spital sunteți?" O întreb cu jumătate de gură.

•••

Ethan conducea repede, uitându-se din când în când la mine.

Eu simțeam cum mă prăbușesc. Dacă bunicul pățește ceva, nu știu ce am să fac, ce se va întâmpla cu mine. El e sprijinul meu în tot, el e cel căruia îi pasă cu toată iubirea și inima de mine, mai exact, el e tot.

Cred că e cel mai lung drum din toată viața mea. În fiecare două minute îl întrebam pe Ethan dacă am ajuns, și mă simțeam mai rău când acesta dădea din cap că nu.

După 20 de minute, ajungem la un spital pe care nu l-am mai văzut niciodată, și sper că nici n-am să-l mai văd. Fug spre intrarea spitalului, uitându-mă în spate, Ethan fiind tăcut, după mine.

Opresc o asistentă oarecare imediat ce intru în holul spitalului, iar aceasta îmi dă indicațiile necesare.

Mă pun pe un scaun, întrebând fiecare doctor dacă știe ceva de bunicul, însă toți spuneau că nu, și dispăreau din peisaj.

"Mă duc să fumez o țigare. Vii și tu?" Întreabă Ethan după 20 de minute de așteptat în liniște.

"Trebuie să fiu aici dacă vine doctorul să anunțe.".

"Stăm aici de o jumate de oră și nimeni nu ne-a zis nimic de nimeni. Vino să-ți iau o apă și ție.".

"Ethan, du-te.".