Gamble on souls

Capitolul 46.

"Numai un monstru poate face față altui monstru."
★

   Când intrăm în vila lui Klaus, este deja clar că am întârziat. Pășesc înăuntru prima, cu Xander în spatele meu, încercând să afișez cea mai nevinovată expresie de care sunt capabilă. Nu funcționează.

   Îl observ pe Klaus stând la capătul mesei, cu o ceașcă de cafea în mână și expresia aia calmă care, în cazul lui, este întotdeauna mai periculoasă decât furia.

   Brynn este deja acolo, cu laptopul deschis în față. În secunda în care ne vede, își mușcă buza de jos atât de tare încât aproape că mă face să râd. Își coboară imediat privirea spre ecran, dar umerii care i se mișcă ușor o trădează.

   Klaus, în schimb, nu pare deloc amuzat. Își lasă încet ceașca pe farfurioară, fără să-și ia ochii de la noi.

   –Mă bucur că v-ați gândit, într-un final, să ne onorați cu prezența!

   Îmi arcuiesc ușor o sprânceană și mă apropii de masă de parcă nu am absolut nimic suspect de ascuns.

   –Bună dimineața și ție, Voldemort!

   Privirea i se îngustează imperceptibil.

   –E aproape prânz.

   –Atunci... bună ziua?

   Rânjesc și îmi trag un scaun, așezându-mă fără urmă de vinovăție. Xander ocupă locul de lângă mine, mult prea liniștit pentru cineva care, cu mai puțin de o oră în urmă, mă făcuse să văd numai stele înflăcărate și bestii.

   Îmi arunc privirea spre el. Nenorocitul nici măcar nu încearcă să pară vinovat.

   Klaus se uită la mine. Apoi la Xander. Și din nou la mine. Ochii lui coboară pentru o fracțiune de secundă spre gâtul meu, înainte să se întoarcă la fața mea.

   La dracu'! Îmi îndrept instinctiv părul, iar Brynn scoate un sunet suspect, undeva între un tușit și un râs sufocat.

   Klaus închide ochii pentru o secundă, de parcă tocmai își reconsideră toate alegerile care l-au adus în momentul ăsta.

   –Nu o să întreb. Spune în cele din urmă.

   Brynn pufnește în cafea și își întoarce brusc capul într-o parte, de parcă tavanul devenise dintr-odată cel mai fascinant lucru din încăpere. Klaus o ignoră.

   –Dar dacă mai întârziați încă douăzeci de minute, trimiteam oameni după voi doar ca să mă asigur că nu ați murit sufocați unul în celălalt.

   De data asta chiar îmi înec râsul. Xander, în schimb, rămâne perfect calm lângă mine, de parcă tocmai discutam despre vreme.

   –Ai fi putut doar să suni.

   Klaus îl fixează cu o privire atât de seacă, încât aproape că mă emoționează.

   –Am făcut-o.

   Îmi scot telefonul pe sub masă și aprind ecranul. Apeluri pierdute. Mesaje. Mai multe decât îmi place să recunosc. Îl sting imediat și îl pun la loc, sperând că nimeni nu observase.

   Klaus expiră apăsat și își împinge ceașca de cafea mai departe.

   –Cât mai aveți de gând să vă comportați ca doi adolescenți nesupravegheați? Sau trebuie să vă reamintesc ce se întâmplă peste șapte zile?

   Zâmbetul îmi dispare încet. Tonul lui este iritat, dar îl cunosc deja suficient de bine încât să văd ce se ascunde în spatele lui. Este neliniștit. Iar Klaus devine de două ori mai insuportabil când este neliniștit.