Gamble on souls

Capitolul 51.

    "Fetița din oglindă nu mai dispăruse."
★

   Stau în fața oglinzii și, pentru câteva secunde, aproape că nu mă recunosc. Rochia, machiajul și fiecare detaliu sunt perfecte, dar, privind reflexia din fața mea, nu văd femeia care urmează să se căsătorească.

   O văd pe ea. O fetiță îmbrăcată într-un costumaș roz de balerină, cu genunchii juliți, fundița strâmbă și ochii mari, în care încape toată lumea. Zâmbește exact cum îmi amintesc, cu șiretenia aceea inocentă care promite numai belele și face imposibil să te superi pe ea.

   Un zâmbet îmi apare fără să vreau.

   Credeam că versiunea aceea din mine s-a pierdut de mult. Că a rămas undeva în urmă, îngropată sub toate lucrurile care m-au obligat să cresc prea repede.

   Și totuși este aici. Mă privește din oglindă de parcă vrea să-mi amintească faptul că, în ciuda tuturor lucrurilor care încearcă să mă schimbe, nu au reușit niciodată să mă ia cu totul.

   Astăzi este ziua mea. Ziua în care mă mărit cu Alexander Black. Cu cel mai încăpățânat, enervant și imposibil bărbat pe care îl cunosc. Și, dintre toți oamenii din lume, exact pe el îl aleg.

   Îmi scapă un râs încet. Nu pentru că alegerea mea nu are sens, ci pentru că are mai mult decât pot explica în cuvinte.

   Dacă există un om capabil să mă distrugă complet, acela este Xander. Și tot el este singurul în mâinile căruia am curajul să-mi las inima.

   Noi nu știm să iubim pe jumătate. Ne rănim, ne provocăm, ne împingem unul pe celălalt până la limită și, indiferent cât de departe ajungem, găsim mereu drumul înapoi.

   Îmi susțin privirea în oglindă și îmi dau seama că, pentru prima dată după foarte mult timp, nu mă mai întreb dacă iubirea noastră o să ne distrugă. Mă întreb doar cât mai durează până îl văd. Pentru că, undeva, dincolo de ușa asta, Xander mă așteaptă. Iar eu abia aștept să ajung la el.

   O bătaie ușoară în ușă mă face să-mi ridic privirea.

   –Intră!

   Clanța coboară încet, iar ușa se deschide fără grabă. Bunica pășește în cameră și se oprește încă din prag.

   Privirea îi rămâne asupra mea. Pentru câteva secunde nu spune nimic. Doar mă privește.

   Îi văd ochii umplându-se de lacrimi, iar zâmbetul care îi apare pe buze este atât de cald, încât simt cum ceva din mine cedează instantaneu.

   –Mi estrellita... Șoptește cu vocea frântă.

   Felul în care îmi spune numele mă lovește mai tare decât rochia, decât ziua asta, decât tot ce s-a întâmplat până acum.

   Mă grăbesc spre ea și o cuprind în brațe înainte să mai apuce să spună ceva. Mă strânge imediat la piept, cu aceeași căldură cu care o face de când mă știu, iar pentru o clipă totul din jur dispare.

Nu mai există rochia.
Nu mai există nunta.
Nu mai există lumea de afară.
Existăm doar noi două.

   Închid ochii și inspir adânc mirosul ei familiar. Miroase la fel ca în toate diminețile în care mă trezea pentru școală, ca în serile în care adormeam cu capul în poala ei după câte un coșmar, ca în toate momentele în care reușea să mă facă să cred că nimic rău nu mă putea atinge cât timp eram în brațele ei.

   Îmi mângâie încet părul și îmi sărută creștetul, exact cum făcea când eram copil.

   –Mi estrellita... Murmură din nou.