Gamble on souls

Capitolul 55.

"Naia."
★

De data asta nu mai am putere să mă țin tare. Pentru că este aici. Acum chiar este aici. Iar corpul meu nu știe cum să ducă toată durerea și toată fericirea în același timp.

   Încep să plâng din nou, mai rău decât înainte, și mă las direct în brațele ei în clipa în care ajunge lângă mine. Mă strânge imediat la piept. Tare. Disperat. De parcă și ei i-a fost la fel de frică să mă piardă.

–Îmi pare rău... Plânge în părul meu. Îmi pare atât de rău, Starr... N-am vrut să te rănesc. Jur că n-am vrut...

–Atunci de ce? De ce m-ai lăsat să cred că ai murit?

Exact atunci se schimbă ceva în ea. O simt înainte să văd. Felul în care i se încordează corpul. Felul în care brațele ei mă strâng și mai tare, ca și cum încearcă să mă țină lipită de ea înainte ca adevărul să ne despartă din nou.

   Mă desprind doar atât cât să-i pot vedea fața. Și ceea ce găsesc acolo aproape că îmi oprește respirația. Vină. Durere. Sacrificiu. Și le recunosc pe toate în aceeași clipă.

–Nu... Șoptesc, oprind-o înainte să rostească vreun cuvânt. Nu o spune.

Și, dintr-odată, aproape un an de întrebări începe să capete o formă atât de urâtă, încât mi se face rău.

   Ariel își șterge obrazul cu dosul palmei, dar este inutil. Lacrimile continuă să-i curgă.

–Zeke n-ar fi renunțat niciodată la tine. Vocea îi tremură cu fiecare cuvânt. Și eu știam asta. Te-ar fi tras înapoi până când n-ar mai fi rămas nimic din tine.

Simt cum mi se strânge stomacul.

   –Sara... te implor... spune-mi că nu ai făcut ce cred eu.

   Își închide ochii pentru o clipă, ca și cum numai amintirea o doare.

–Am făcut exact ce ai fi făcut și tu pentru mine. M-am dus la el... și i-am propus un târg. Eu în schimbul tău.

Lumea din jurul meu se clatină. Nu-mi mai aud respirația. Nu-mi mai aud inima bătând.

–Nu...

   Sara clatină încet din cap, iar lacrimile îi alunecă necontenit pe obraji.

–Asta a fost condiția. Să dispar. Să devin o fantomă. Să mă piardă toți din vedere. Să moară Ariel, ca tu să poți trăi.

   Îmi simt genunchii moi.

–Nu...

–Era singura cale. Șoptește printre lacrimi. Dacă nu făceam asta, te pierdeam. Și dacă te pierdeam pe tine... nu-mi mai rămânea nimic.

Dintr-odată, toată durerea pe care o purtasem în mine se izbește de a ei. Toată vina mea se întâlnește cu vina ei. Și iubirea aceea disperată și feroce pe care am avut-o întotdeauna una pentru cealaltă se așază între noi cu o forță atât de mare, încât aproape îmi taie respirația.

–Ai făcut asta... pentru mine?

–Pentru tine? Râde printre lacrimi. Pentru tine aș face orice.

Ceva se rupe definitiv în mine. Nu mai încerc să-mi opresc lacrimile și nici să-mi ascund durerea. O apuc din nou și o trag în brațele mele cu toată puterea pe care o mai am. Îmi îngrop fața în umărul ei și izbucnesc din nou în plâns, însă de data asta nu mai e doar șocul. Este iubirea aceea sfâșiată, disperată și imposibilă care ne-a legat întotdeauna.