Gamble on souls

Capitolul 54.

"Todo para ti."
★

   Nu simt imediat durerea. Mai întâi vine șocul. Genul acela de șoc care îți scoate tot aerul din plămâni și te lasă blocat în propriul corp, incapabil să gândești sau să reacționezi.

   Mi se întredeschide ușor gura, dar nu-mi iese niciun sunet. Doar mă uit la ea.

   Iar ea se uită la mine cu ochii umezi, cu bărbia tremurând ușor, cu aceeași expresie pe care o avea mereu când încerca să pară mai puternică decât e de fapt.

   Și exact acolo cedez. Pentru că nu fusese doar familia mea. Nu fusese doar fata pe care încercasem să o protejez toată viața. Sara fusese singura persoană care nu mă privise niciodată ca pe ceva stricat.

   Crescuserăm împreună în aceeași mizerie, respirând același gol și aceeași senzație că nu eram decât niște copii neînțeleși... stricați.

   Eu fusesem scutul ei. Dar adevărul, mult mai crud, era că și ea fusese al meu. Îi știam vocea, râsul și durerea. Îi știam cântecul de noapte bună și felul în care adormea pe brațul meu când era mică, cu buclele alea intrându-mi în gură și enervându-mă de fiecare dată.

   Îi știam obsesia pentru Mica Sirenă și faptul că, o perioadă lungă, a răspuns doar la "Ariel".

   Dar, mai presus de toate, știam cine fusese ea pentru mine. Persoana care mă ținuse pe linia de plutire atunci când eu mă scufundam încet și nu mai voiam să lupt pentru nimic.

Și eu o plânsesem.
În fiecare noapte.
În fiecare dimineață.
În fiecare vis și fiecare coșmar.
În fiecare pahar golit prea repede.
În fiecare țigară fumată până la filtru.
În fiecare moment în care mă urâsem pentru că eu trăiam... iar ea nu.

   Iar acum e aici. Vie. În fața mea. Și Dumnezeule... cred că o parte din mine încă refuză să creadă că nu urmează să dispară dacă îndrăznesc să clipesc.

   Îmi duc mâna la gură fără să-mi dau seama. Și atunci vin lacrimile. Brusc și violent. Atât de repede încât nici măcar nu am timp să încerc să le opresc.

   Privirea mi se încețoșează instant, iar primul sunet care îmi scapă dintre buze este un suspin frânt.

   –Nu...

   Sara face un singur pas spre mine. Doar unul.

   –Sunt eu... Spune printre lacrimi. Sunt eu, Starr...

   Dar eu încă nu-i pot procesa cuvintele. Pentru că în mintea mea explodează prea multe imagini deodată. Prea multe fragmente din trecut pe care eram convinsă că le îngropasem odată cu ea.

Sara mică, alergând desculță după mine prin casă.
Sara ascunsă în spatele meu când mătușa începea să țipe.
Sara cerându-mi să-i cânt până adormea.
Sara lipită de mine în nopțile în care amândouă ne prefăceam că nu ne e frică.
Sara spunându-mi să plec.
Să-mi aleg libertatea.
Să nu mă mai întorc niciodată.

   Chiar dacă asta însemna că ea rămânea în urmă cu toată mizeria din care eu scăpasem doar pe jumătate.

   Îmi întorc capul spre Xander doar pentru o fracțiune de secundă și îl văd. Are lacrimi în ochi. Nu multe. Dar suficiente cât să mă distrugă și mai tare.

   Pentru că el știa. Știa ce făcuse pierderea ei din mine. Știa că aproape un an nu purtasem doar durere, ci și vină.

Și el mi-o adusese înapoi.