Gamble on souls

Capitolul 52.

"Întunericul care m-a făcut să strălucesc."
★

   Ușile se deschid încet, iar lumina se revarsă peste mine, îmbrăcând încăperea într-o liniște aproape ireală.

   Decorul prinde contur treptat în fața ochilor mei. Rânduri întregi de invitați îmbrăcați impecabil își întorc privirea spre mine, în timp ce florile albe și lumânările aprinse transformă sala într-un tablou desprins dintr-un vis. Fiecare detaliu este exact acolo unde trebuie să fie, fiecare colț poartă amprenta lui Bree și a tuturor orelor în care a refuzat să lase lucrurile la voia întâmplării.

   Muzica umple aerul, însă ajunge la mine doar ca un murmur îndepărtat. Tot ce aud cu adevărat sunt pașii mei și bătaia inimii care îmi răsună atât de puternic în piept, încât pentru o clipă am impresia că întreaga încăpere o poate auzi.

   Înaintez încet, sprijinită de brațul lui Klaus, iar pentru câteva secunde totul capătă senzația aceea ciudată a unui vis din care mă tem să nu mă trezesc.

   Apoi îl văd. Xander stă la capătul culoarului, îmbrăcat complet în negru. Costumul îi urmărește perfect linia corpului, iar contrastul dintre el și decorul scăldat în alb îl face imposibil de ignorat.

   În clipa în care privirile ni se întâlnesc, nu mai există invitați. Nu mai există muzică. Nu mai există altar. Existăm doar noi.

   Rămâne nemișcat, cu ochii fixați asupra mea, iar intensitatea cu care mă privește îmi taie respirația. Este genul acela de privire care spune mai multe decât ar putea cuprinde vreodată cuvintele, de parcă încearcă să se convingă că sunt reală și că, dacă ar clipi prea devreme, imaginea mea s-ar risipi.

   Privirea îi alunecă încet peste mine, fără urmă de grabă, oprindu-se asupra fiecărui detaliu, de parcă încearcă să întipărească în memorie fiecare clipă înainte ca ea să poată trece.

Rochia.
Mâinile mele.
Voalul care îmi cade ușor peste umeri.
Fiecare pas care mă aduce mai aproape de el.

   Când își ridică din nou privirea și o întâlnește pe a mea, îl văd. Dincolo de costumul impecabil, de postura impunătoare și de liniștea pe care încearcă s-o afișeze, îl văd pe adevăratul Xander. Este emoționat.

   Realizarea mă lovește atât de puternic, încât un zâmbet îmi înmoaie buzele înainte să-l pot opri.

   L-am prins. După toate măștile pe care le-am purtat unul în fața celuilalt, după toate încercările lui de a părea de neclintit, reușesc să-i văd emoția în cea mai importantă zi din viața noastră.

   Nici nu-mi dau seama când ultimii pași rămân în urmă. Într-o clipă sunt încă pe culoar. În următoarea mă opresc în fața lui.

   Xander reduce și ultimii centimetri dintre noi cu un singur pas, iar gestul lui schimbă instantaneu aerul dintre noi.

   Klaus își retrage încet brațul, însă Xander nici măcar nu observă. Nu-și desprinde ochii de pe mine nicio clipă, de parcă încă încearcă să accepte că femeia pe care o vede nu este rodul imaginației lui.

   Îl cunosc prea bine ca să-mi scape schimbarea aceea aproape imperceptibilă. Maxilarul i se încordează ușor. Respirația îi devine mai grea. Iar în privirea lui apare o vulnerabilitate pe care n-a lăsat-o niciodată la vedere în fața altcuiva.

   –Arăți ca un înger. Murmură, iar vocea îi este atât de joasă, încât cuvintele par rostite doar pentru mine.

   Un fior îmi străbate încet șira spinării și îmi încălzește fiecare colț al trupului. Și abia atunci le observ. Lacrimile. Atât de discrete, încât aproape se pierd în lumina care îi cade peste chip. Xander Black plânge.