Hidden Truth || Niall Horan F.F.

Chapter 51

Trec câteva secunde bune în care Niall doar stă în aceeași poziție, privindu-mă, în ochii săi nefiind nicio urmă de afectivitate. În cameră este o liniște profundă, copleșitoare, care îmi dă o stare ciudată și totuși nu sunt sigură dacă ar trebui să mai spun ceva, sau dacă ar trebui să îl las pe Niall să facă ce vrea și să nu mă mai deranjez să îi demonstrez că nu aș putea să fac nimic pe la spatele său, așa cum a insinuat mai devreme.

„ Scuze...las-o baltă. “ spun mușcându-mi interiorul obrazului atunci când Niall nu dă semne că ar spune ceva prea curând. Știu că îi trec o grămadă de lucruri prin minte și chiar mi-aș dori să îi pot citi așa cum făceam înainte. Dar acum nu îmi mai pot da seama de nimic, nici de felul în care gândește nici de gândurile care îl preocupă. E ca și cum ar fi o barieră între noi, o barieră de partea sa și oricât aș încerca să trec de ea pentru a ajunge la el pur și simplu nu pot. Se pare că această barieră pur și simplu nu vrea să se ridice, sau mai bine spus, Niall nu vrea să o ridice.

În acest moment sunt surprinsă de gesturile lui Niall care pare că încă este prins în propria sa minte. Se întoarce cu spatele la fereastră și se îndreaptă către patul din mijlocul camerei, așezându-se în cele din urmă pe marginea sa, jucându-se nervos cu degetele.

“ Jess…îmi pare rău, am lăsat din nou ca furia să pună stăpânire pe mine. “ spune trecându-și apoi mâna prin păr, privindu-mă din nou în ochi. 

Pare...pierdut.

Rămân în poziția inițială, privindu-l confuză, nefiind sigură ce ar trebui să fac. Sunt supărată pe el și mă enervează când îmi spune ce să fac, pe cine să văd și pe cine să nu văd și ar trebui să știe că niște scuze nu ajută la nimic.

Știu că tot eu sunt cea care l-a rugat să rămână dar în momentul în care s-a întors pe călcâie și a dat semne că vrea să plece m-am simțit atât de ciudat, m-am simțit părăsită, lăsată în urmă doar după o banală ceartă. Acum suntem un cuplu și ar fi normal să învățăm să ne rezolvăm problemele fără să țipăm unul la celălalt sau să sfârșim unul departe de celălalt pentru zile bune, dar se pare că încă nu am ajuns la stadiul în care putem purta o discuție civilizată, ca doi adulți.

“ Trebuie să știi că nu suport ca cineva să încerce să îmi controleze viața. “ îi șoptesc și ochii i se măresc, fiind parcă ofensat de ceea ce tocmai am spus.

Și iată că începem din nou...

 „ Nu încerc să îți controlez viața, încerc doar să te protejez. „ mă contrazice punând accent pe ultimele cuvinte.

“ Dar asta nu înseamnă că trebuie să îmi interzici să îl mai văd pe Harry. Știi că este prietenul meu și cu siguranță ai reacționa la fel ca mine dacă ți-aș interzice să te mai vezi cu Louis, Liam sau...Anna.“ continui și pronunțarea ultimului nume îmi provoacă greață, amintindu-mi doar de acea seară din club în care am fost umilită.

Deschide gura pentru a spune ceva dar nu îi iese niciun cuvânt. Se pare că nici măcar nu știe să îmi răspundă, bineînțeles că nu știe devreme ce tot ce am spus este adevărat.

Mă poziționez în celălalt capăt al patului și iau cartea de pe noptieră, deschizând-o la pagina la care am rămas. Nu știu ce a fost în capul meu când l-am rugat să rămână, trebuia să știu că ne vom certa din nou cu siguranță, sau cel puțin ne vom contrazice. Probabil că eram doar speriată...de faptul că m-ar putea părăsi cu adevărat. Nu sunt pregătită pentru acest lucru, nici măcar nu vreau să mă gândesc la acest lucru.

“ Chiar dacă mi-ai interzice să nu îi mai văd aș continua să fac asta, sunt prietenii mei până la urmă. “ mă contrazice din nou, de data asta privind în gol.