Hidden Truth || Niall Horan F.F.

Chapter 92

*Din perspectiva lui Niall *

“ Îmi pare rău, Niall, nu te mai pot ierta de data asta. Vorbesc serios, am terminat aici, te rog nu îngreuna situația, nu mă mai căuta, nu mă mai suna. Sunt deja mult prea distrusă și am nevoie de mult, mult timp ca aceste răni să se vindece, dar nu cred că ele nu se vor vindeca vreodată, asta e problema, pentru că sunt mult prea adânci. “ spune Jessica și reușește din nou să scape din strânsoarea mâinilor mele, care cad rapid pe lângă corpul meu, lăsându-mi în același timp un sentiment ciudat de vulnerabilitate.

Reușesc să spun un „Bine.” fără să îmi dau seama defapt și mă ridic de pe asfalt, privind-o buimăcit în timp ce se depărtează încet, suspinând, pe străduța îngustă, pierzându-se în cele din urmă în întunericul nopții. 

Fiecare părticică din corpul meu urlă la mine și îmi spune că sunt un idiot și că nu trebuie să o las să plece, că nu trebuie să o las singură la o oră atât de târzie dar e ceva care mă împiedică să mă mișc sau să acționez într-un mod sau altul. E ceva înăuntrul meu care îmi spune că nu trebuie să înrăutățesc lucrurile mai mult decât sunt și, de asemenea, subconștientul meu îmi spune că trebuia să se ajungă odată și odată aici. Doar că am amânat acest moment atât de mult încât totul în jurul meu se prăbușește iar viziunea mi se încețoșează, gândul că aș putea să o pierd înnebunindu-mă.

Mă trezesc în cele din urmă din transa parcă interminabilă indusă de amintirea a tot ceea ce s-a întâmplat între noi pe parcursul acestor luni, până recent, în urmă cu câteva minute când am văzut-o plecând dezamăgită și scârbită de lângă mine și îmi duc mâinile la ceafă, respirând adânc, blestemându-mă pe mine însumi pentru că sunt atât de prost și am lăsat-o să îmi scape încă odată fără să mișc nici măcar un deget. Dau apoi cu piciorul în câteva cutii lăsate pe marginea străzii și înjur printre dinți, auzindu-se însă destul de tare, reușind să captez atenția trecătorilor asupra mea.

“ De ce dracului vă uitați așa de mirați?! “ țip și nu mă mai uit la reacția acestora, repezindu-mă din nou în bar, unde mulțimea de oameni s-a mai diminuat, rămânând doar câțiva care par să nu aibă vreun gând să îl părăsească până la prima oră a dimineții.

Îmi trec degetele peste fruntea transpirata și îmi dau tot părul pe spate, observând abia apoi că mâinile îmi tremură destul de subtil și corpul îmi este destul de încordat, temându-mă pentru o singură secundă că îmi voi pierde controlul în momentul când îi voi vedea din nou pe Louis și Anna, asta dacă nu s-au decis că au făcut destul de mult rău și că trebuie să plece.

Încerc să iau o gură mare de aer și îl observ pe Jackson într-un colț al barului, loc unde ajung în doar câteva secunde, simțindu-mă ca și cum aș fi presat de timp, mai ales simțindu-mă nervos și lipsit de orice putere, gândul stându-mi doar la Jess și la locul unde se află, la mulțimea de lucruri care sunt probabile să se întâmple și mai ales, întrebându-mă dacă este bine.

“ Frate, ești bine? “ mă întreabă el și îmi îndrept brusc privirea către Jackson, uitând pentru o secundă de ce m-am mai deranjat să mă car până aici.

Adevărul e că mintea mea e varză și nu mă mai concentra la absolut nimic.

“ Am avut și zile mai bune. „ încerc să glumesc dar nu reușesc să schițez nici măcar un zâmbet și dintr-o dată îmi pare rău că m-am întors aici, în loc să pornesc în căutarea Jessicăi.

“ Am venit defapt să te întreb cât trebuie să plătesc pentru bătaia de mai devreme și toate rahaturile care s-au spart. Știu că am mai discutat despre asta imediat după dar am fost preocupat cu altceva și…am uitat. “